— Sunt bine, Salmond. Trebuie să reluăm cazul.

Nu fu nevoie să spună la ce se referea.

— Trebuie să luăm din nou fiecare detaliu și să găsim o metodă de a-l prinde.

— În regulă. Îmi puteți spune de ce?

Sparkes își închipuia grimasa de pe fața subordonatei sale.

— E complicat, Salmond, dar am primit informații potrivit cărora Taylor s-a întors la pornografie. N-am mai multe detalii, dar te sun de îndată ce aflu ceva nou.

Salmond oftă. Sparkes o auzea parcă spunându-și: „Nu din nou!”, și n-ar fi putut s-o învinuiască.

— Am concediu de Crăciun, domnule. Mă întorc pe 2 ianuarie. Nu poate aștepta până atunci?

— Ba da, îmi cer scuze că te-am deranjat. Crăciun fericit!

VP - 187

Își puse telefonul în buzunarul de la jachetă și coborî scările cu pași greoi și cu un nod în stomac.

Poliția redusese cercetările în cazul Bellei Elliott, după ce Jude Downing prezentase un raport lung în care preciza că nu există piste noi, dube noi și nici alți suspecți. Downing își făcuse ordine pe birou și se întorsese la adevărata ei slujbă, iar poliția din Hampshire dăduse o declarație de presă că ancheta avea să continue. În realitate, asta însemna că de caz se ocupa, doar cât să nu moară, o echipă formată din doi agenți, care verificau apelurile – devenite cu totul întâmplătoare acum – celor care pretindeau că o văzuseră pe Bella și le pasau mai departe. Nimeni n-o spunea în public, dar ancheta se împotmolise.

Chiar și interesul pentru campania emoțională a lui Dawn Elliott începuse să

scadă. Nu puteai să spui la nesfârșit că îți vrei fiica înapoi, presupunea Sparkes.

Iar ziarul Herald tăcuse de tot după uraganul împotriva lui Taylor de la început.

Iar plecarea lui Sparkes le stinsese colegilor lui motivația vânătoarei tenace, de zi cu zi. În plus, Wellington avusese grijă ca Salmond să fie mai mereu ocupată ca să nu mai aibă inițiative personale. Subinspectorul aflase că Sparkes se întorsese din concediu, dar încă nu pusese piciorul în biroul ei. Telefonul acesta înainte de Crăciun îi zgândărise tot soiul de sentimente.

Lui Salmond îi lipseau umorul sec și hotărârea de care dădea dovadă Sparkes mai mult decât îi plăcea să recunoască în fața colegilor.

— N-am voie să fiu prea sentimentală dacă vreau să avansez în poliție, îi spusese ea lui Sparkes.

În ziua în care se întoarse la muncă, luă propriul ei dosar al cazului, cu toate detaliile care nu fuseseră lămurite, și făcu o listă în timp ce aștepta apelul lui Sparkes.

Frunzărind dosarul, găsi însemnarea despre Matt White. O treabă care nu fusese dusă la bun sfârșit. O trecuse inițial la „priorități”, dar fusese distrasă de ultima idee a lui Sparkes. De data asta însă n-avea să se mai întâmple. Trebuia să afle cine e Matt White. Verifică pe internet lista de la alegeri, căutând după

nume. Erau zeci de Matthew White, dar niciunul nu corespundea informațiilor oferite de Dawn cu privire la vârstă, statut social sau zona în care locuia.

Avea nevoie să descopere adevărata identitate a domnului White și reveni la informațiile sumare oferite de Dawn despre relația cu el. Se consumase în clubul de noapte Tropicana și, o dată, într-o cameră de hotel.

— Unde și-ar fi putut folosi numele adevărat? se întrebă Zara cu voce tare.

Acolo unde a utilizat cardul de credit. Pun pariu că a plătit cu cardul pentru camera de hotel în care a dus-o pe Dawn.

VP - 188

Hotelul făcea parte dintr-un lanț hotelier, și Salmond își ținu pumnii când îi sună ca să-i întrebe dacă mai dețin registrele de la data întâlnirii lui Dawn cu Matthew White.

Cinci zile mai târziu, avea o altă listă. Administratorul hotelului era o femeie la fel de eficientă ca subinspectorul Salmond și îi trimisese pe e-mail toate informațiile relevante.

— Matt White e aici, domnule, îi spuse ea cu încredere lui Sparkes într-o scurtă convorbire la telefon și nu mai vorbi cu nimeni tot restul zilei.

Sparkes lăsă telefonul din mână și rămase câteva clipe să cerceteze posibilitățile. Noul lui șef era o persoană nerăbdătoare, și el avea de terminat o lucrare despre influența etniei și sexului asupra eficienței politicilor comunitare

– orice ar fi însemnat asta.

Ultimele cinci luni fuseseră ireale.

Îndemnat de superiorul ierarhic și la sfatul reprezentantului sindical, Sparkes luase legătura cu un psihiatru și petrecuse o oră chinuitoare cu o femeie supraponderală, dar subcalificată, care nu-i vorbise decât despre lupta împotriva demonilor interiori.

— Îți suflă în ceafă, nu-i așa, Bob? Îi simți? îl întrebase cu toată seriozitatea individa, care părea mai degrabă o spiritistă decât un psihiatru profesionist.

Sparkes o ascultase politicos, dar ajunsese la concluzia că ea avea mai mulți demoni decât el și nu mai revenise. Eileen îi era suficientă.

Concediul îi fu prelungit de mai multe ori și, tot așteptând să fie rechemat la muncă, cochetă cu ideea de a se înscrie la un curs de psihologie la Open University12; își tipări lista de lecturi și începu să studieze liniștit în sufrageria de acasă.

Când fu în sfârșit rechemat la muncă, i se dădură mai multe sarcini în diferite departamente, unde trebuia să umple niște goluri și să redacteze niște rapoarte până când șefii din Hampshire hotărau ce era de făcut cu el. Îl socoteau compromis încă pentru secția de criminalistică, dar nu era gata să se pensioneze așa cum speraseră toți. Încă nu putea să renunțe. Mai avea lucruri de făcut.

Lui Salmond îi luă o săptămână să verifice toate numele și datele, să facă și să

refacă liste consultând registrul electoral, înregistrările poliției și site-urile de socializare. Îi plăcea mult genul ăsta de muncă – goana după date cu convingerea că, dacă informația exista, ea avea s-o găsească și să aibă micul ei moment de triumf când numele ieșea la iveală.

12 Universitate de renume din Marea Britanie, care propune programe de licență și master la distanță.

VP - 189

Îl descoperi într-o după-amiază de joi. Domnul Matthew Evans locuia împreună cu soția sa Shan în Walsall și fusese în Southampton la datele menționate de Dawn. Vârsta și slujba se potriveau.

Salmond se duse imediat la hotel și-i ceru administratorului care-o mai ajutase să verifice din nou numele în baza de date, ca să afle dacă individul fusese în oraș în ziua răpirii Bellei.

— Nu, n-avem nicio rezervare pe numele Matthew Evans după iulie 2003. A stat atunci într-o noapte într-o cameră dublă de lux și a solicitat room-service, adăugă administratorul.

— Minunat, mulțumesc, spuse Kate și îi trimise imediat un mesaj lui Bob, comunicându-i noutățile.

Răsuflă ușurată și urcă scările până la biroul inspectorului principal ca s-o anunțe despre noua pistă. Wellington nu-i acordase până acum prea multă

atenție Zarei Salmond decât în contextul problemei cu Bob Sparkes, dar lucrurile aveau să se schimbe. Zara Salmond urma să ocupe locul pe care îl merita.

Dar, dacă aștepta să iasă cu surle și trâmbițe, se înșela. Wellington o ascultă

cu atenție.

— Bravo, Salmond! mormăi ea. Redactează raportul și adu-mi-l imediat! Și hai să trimitem o echipă din West Midlands să-l verifice pe acest Evans!

Salmond se întoarse la birou coborând dezamăgită treptele.