Sosi apoi noul lui subordonat, o fată periculos de isteață, la vreo treizeci și cinci de ani.
— O femeie, Bob, nu o fată, îl corectă Eileen. Fetele își prind părul în codițe.
Noul subinspector n-avea codițe. Își ținea părul șaten strălucitor prins într-un coc foarte strâns, încât pielea de sub zulufii de la tâmple i se încrețea. Era o femeie robustă, cu studii superioare și cu o carieră probabil înscrisă în codul ei genetic.
Subinspectorul Zara Salmond – „Probabil că maică-sa avea o pasiune pentru monarhie”, se gândi Sparkes – fusese transferată de la departamentul antidroguri și mărturisi că se afla acolo ca să-i ușureze viața lui Bob.
Cazurile intrau și ieșeau pe ușa lui – un tânăr mort în urma unei supradoze, jafuri cu fugă de la fața locului, o înjunghiere într-un club de noapte –, Sparkes trecea prin ele, dar niciunul nu-i distrăgea atenția de la bărbatul care împărțea biroul cu el.
Imaginea lui Glen Taylor rânjind ca o maimuță pe treptele din fața tribunalului se insinua în gândurile lui la sfârșitul fiecărei zile.
„Trebuie să fie pe aici pe undeva” deveni motto-ul lui Sparkes, care verifica din nou fiecare raport al poliției din ziua în care Bella dispăruse, ștergând treptat literele de pe tastatura calculatorului.
Auzi la cantină că Lee Chambers fusese chemat iar la poliție pentru a fi interogat. Își executase cele trei luni de închisoare pentru expunere indecentă, își pierduse slujba și trebuise să se mute, dar, aparent, nu-și abandonase și îndeletnicirile.
Se pare că Chambers protestase și insistase asupra nevinovăției sale, dar dăduse noi detalii despre negoțul cu pornografie în schimbul promisiunii că
avea să fie lăsat în pace pe viitor în cadrul anchetei.
„Trebuie să fim cu ochii pe el” concluzionase noua echipă, dar nimeni nu credea că el era vinovatul. Fusese eliberat, dar informațiile obținute dădură un nou impuls perchezițiilor din benzinării, iar camerele de luat vederi din oraș
scoaseră în fine la iveală câțiva dintre clienții lui Chambers. Sparkes așteptă să
vadă dacă Glen Taylor se număra printre ei.
— Niciun semn, domnule, îi spuse Salmond. Dar căutările continuă.
Și chiar continuară.
Era fascinant, ca și cum ar fi urmărit dramatizarea anchetei sale, cu actori care-i interpretau pe polițiști.
— Mă simt de parcă aș sta în public la teatru, îi spuse lui Kate când ea îl sună.
— Și pe tine cine te interpretează? Robert de Niro? Ah, nu, scuze, am uitat!
Hellen Mirren.
VP - 156
Și râse.
Dar rolul de spectator îi oferi lui Sparkes o nouă viziune asupra lucrurilor, pe care nu o avusese înainte, când se aflase în miezul lucrurilor. Putea observa vânătoarea de la mare înălțime, precum un zeu atotștiutor, și acesta fu momentul în care începu să vadă scăpările și falsele starturi.
— Ne-am concentrat atenția prea repede numai asupra lui Glen Taylor, îi spuse subinspectorului Salmond.
Îl costase mult să recunoască asta față de sine însuși, dar trebui s-o facă.
— Hai să analizăm din nou ziua în care a dispărut Bella! Fără gălăgie.
În secret, începură să reconstruiască ziua de 2 octombrie 2006 din momentul în care fetița se trezise, folosind interiorul unui vechi dulap de metal din biroul lui Sparkes pe post de cameră de anchetă.
— Pare un proiect de artă, glumi Salmond. Nu ne mai lipsește doar puțină
plastilină ca să primim un premiu pentru cea mai bună creație tridimensională.
Voise să schițeze o cronologie a evenimentelor pe calculator, dar Sparkes se temu să nu fie descoperit în rețeaua internă.
— Pe asta, la nevoie, putem s-o aruncăm fără să lăsăm nicio urmă.
Nu știuse prea bine ce să creadă când Salmond se oferise să-l ajute. Nu-l tachina ca Matthews – îi lipseau intimitatea și relaxarea pe care i le oferea o glumă împărtășită –, dar cu o femeie i s-ar fi părut nepotrivit. Ar fi părut mai degrabă că flirtează decât că sunt colegi. Oricum, nu-i lipseau sandvișurile dezgustătoare cu cârnați ale lui Matthews, mânjite de ketchup, și nici burta care i se ivea din timp în timp când i se desfăcea cămașa.
Salmond era deșteaptă, dar Sparkes nu o cunoștea cu adevărat și nu știa dacă să aibă încredere în ea. Va trebui să aibă. Avea nevoie de gândirea ei lucidă
și neimplicată emoțional, care-l ajuta să nu se abată de la fapte.
Bella se trezise la 7.15, conform spuselor lui Dawn. Un pic mai târziu decât de obicei, dar se culcase târziu în noaptea dinainte.
— De ce s-a culcat târziu? întrebă Salmond, și căutară răspunsul printre declarațiile lui Dawn.
— S-au dus la McDonald’s și au trebuit să aștepte autobuzul înapoi, spuse Sparkes.
— De ce? Era vreo ocazie specială? întrebă Salmond.
— Nu era ziua ei de naștere – e în aprilie, dacă nu mă înșel. Credeam că
Dawn n-o ducea prea bine cu banii. Avea datorii de sute de lire pe cardul de credit și nu prea ieșea în oraș, după spusele unui vecin.
— Din documente nu reiese că ar fi întrebat-o cineva cu ce ocazie a dus-o la McDonald’s, spuse Sparkes.