Dawn se străduise. Își cumpărase un sacou scump și o pereche de pantofi cu toc, o fustă și colanți. Redactorul făcu mare tam-tam cu ocazia sosirii ei, o întâmpină la lift și o conduse prin sala de știri printre toți reporterii. Aceștia îi zâmbiră și dădură din cap din spatele monitoarelor, iar bărbatul care stătuse la tribunal zi de zi lăsă telefonul jos și veni să-i strângă mâna.
Secretara redactorului, o femeie foarte elegantă, machiată și coafată ca în reviste, îi urmă în birou și o întrebă dacă vrea ceai sau cafea.
— Ceai, vă rog. Fără zahăr.
Sosi tava, și mica discuție banală încetă. Redactorul era un om ocupat.
— Doamnă Elliott, haideți să vorbim despre campania noastră de a-l aduce pe Glen Taylor în fața justiției! Avem nevoie de un interviu major cu dumneavoastră ca s-o demarăm. Și de o nouă perspectivă asupra lucrurilor.
Dawn Elliot își dădu seama ce voia redactorul. Doi ani de expunere în mass-media o întăriseră. O nouă perspectivă asupra lucrurilor însemna mai mult spațiu pe prima pagină, articole apoi în toate ziarele, interviuri la matinalele de la televiziune, la Radio 5 Live, la emisiunile pentru femei, apariții în reviste. Era un carusel epuizant, dar trebuia să continue pentru că, în majoritatea timpului simțea, știa în adâncul ei că Bella este încă în viață. Iar în restul timpului nu înceta să spere.
Dar, așezată pe un cub din spumă albastră – tentativa designerului de a umaniza spațiul într-un birou liniștitor, cu aer condiționat, Dawn știa de asemenea că ziarul voia ca ea să admită pentru prima dată că Bella fusese ucisă.
Ar fi fost „elementul-șoc” de care redactorul avea nevoie pentru a lansa campania împotriva lui Glen Taylor.
— Mark, n-am să spun că Bella e moartă, zise Dawn. Pentru că nu este.
Mark Perry încuviință din cap, cu o falsă empatie care-i rigidiza obrazul, și continuă să insiste.
VP - 160
— Înțeleg perfect, dar, Dawn, e dificil să acuzi pe cineva de crimă dacă toată
lumea spune că victima e încă în viață. Știu cât de greu trebuie să fie pentru tine, dar și poliția crede că Bella e moartă, nu?
— Bob Sparkes nu crede.
— Ba da, Dawn. Toată lumea crede.
În tăcerea care urmă, Dawn se simți sfâșiată între cele două opțiuni: să le facă pe plac ziarelor sau să continue de una singură. Discutase ceva mai devreme cu responsabilul de PR al campaniei, care o ajuta voluntar, și acesta o avertizase că va fi nevoită să ia o decizie grea, precum „alegerea Sofiei”9:
— Îndată ce vei spune că Bella e moartă, nu mai ai cale de întoarcere, și există pericolul ca poliția să înceteze căutările.
Așa ceva nu trebuia să se întâmple.
— Cred că trebuie să lăsăm chestiunea deschisă, spuse Dawn. De ce nu rămânem la acuzația de răpire? Spun asta pentru că, atunci când o vom găsi pe Dawn, nu cred c-ai să vrei să se spună că ziarul tău a fost cel care a scris despre moartea ei, nu-i așa? Toată lumea va spune că voi sunteți de vină că i-ați convins pe oameni să n-o mai caute.
Perry se duse la biroul lui și reveni cu una dintre colile de hârtie A3 de deasupra. Puse tava cu ceai pe un alt cub și așeză coala pe masă. Era o schiță de prima pagină – una dintre cele câteva propuse pentru numărul special din Herald. Nu conținea niciun articol, doar o propoziție scrisă acuzator cu majuscule: ACESTA ESTE BĂRBATUL CARE A RĂPIT-O PE BELLA și o fotografie cu Glen Taylor.
Perry ar fi preferat titlul „IATĂ ASASINUL!”, dar acesta urma să rămână
pentru ziua în care Taylor avea să fie învinuit cu probe.
— Ce părere ai? întrebă el, și Dawn ridică foaia și o examină cu un ochi profesionist.
La început, abia dacă reușea să se uite la chipul lui Glen Taylor, care apărea alături de al fetiței ei în toate ziarele, dar își impusese s-o facă. Îl privea în ochi, căutând vina; se uita la gura lui, vrând să descopere acolo slăbiciunile și dorința.
Dar nu vedea nimic. Părea un bărbat banal, de tipul celor lângă care stai în autobuz sau la coadă la supermarket, și se întreba dacă nu cumva asta se întâmplase cândva. Oare de aceea îi răpise copilul?
Era întrebarea care o măcina în fiecare clipă. Bella era prezentă în toate visele ei: îi vedea silueta dispărând în ultima clipă; era incapabilă să se miște sau 9 Trimitere la celebrul roman cu același nume de William Styron, în care protagonista e nevoită să-și sacrifice un copil pentru a-l salva pe celălalt.
VP - 161
să apropie de copilul ei oricât ar fi alergat, iar atunci când se trezea era ca și cum și-ar fi dat seama abia atunci că dispăruse.
La început, îi fusese imposibil să ducă vreun fel de viață, atât se simțea de copleșită și de lipsită de putere. Dar, când efectul sedativelor dispăruse, mama ei o convinsese să-și ocupe ziua cu îndeletniciri practice.
— Trebuie să ieși din casă, să te îmbraci și să faci câte ceva în fiecare zi. Fie și mărunțișuri.
Era același sfat pe care i-l dăduse la nașterea Bellei, atunci când Dawn se lupta cu lipsa de somn și cu urletele fetiței chinuite de colici.
Așadar, se dăduse jos din pat și se îmbrăcase. Pășise pe cărarea spre poarta casei. Stătuse în curte așa cum făcuse Bella și privise lumea de afară.
Campania „Găsiți-o-pe Bella!” începuse pe pagina ei de Facebook cu postări aproape zilnice despre Bella sau despre trăirile ei. Primise un noian de comentarii, care întâi o copleșiseră, dar apoi o scoseseră la suprafață. Adunase mii, apoi sute de mii de prieteni și like-uri, mame și tătici din lumea întreagă
care doreau să-i vorbească. Avea acum o preocupare, și în clipa când diferite persoane îi oferiră ajutor financiar ca s-o găsească pe Bella, nu le refuză.
Bob Sparkes recunoscuse că avea ceva dubii în legătură cu evoluția campaniei, dar spusese că era în regulă câtă vreme nu-i împiedica pe agenții lui să-și vadă de treabă.
— Nu se știe niciodată, spusese el. E posibil ca scandalul ăsta să facă pe cineva să mărturisească.
„Kate o s-o ia razna când o să vadă că am dat interviu la Herald –
«Dușmanul»”, își spusese Dawn când fusese abordată prima oară. „Dar oferta ei a fost mult sub ceea ce am primit. Va înțelege cu siguranță”.
De fapt, Dawn și-ar fi dorit să continue cu Kate și Terry, dar ziarul Daily Post ratase șansa.
Era greu, pentru că în ultimele luni se apropiase de Kate. Vorbeau aproape săptămânal și luau prânzul împreună la o mică bârfă. Uneori, ziarul trimitea o mașină care s-o aducă pe Dawn la Londra. Iar în schimbul acestei plimbări, Dawn îi spunea mai întâi lui Kate toate noutățile.
