VP - 190

37.

Sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Polițistul

Matthew Evans nu era prea fericit. Poliția venise să-i bată la ușă pe neașteptate, și soția lui, cu un copilaș pe șold și cu altul, de vreo câțiva ani, agățat de piciorul ei, deschisese fără să bănuiască nimic.

Bob Sparkes zâmbea politicos, cu Salmond, neliniștită, alături. Tânăra polițistă acceptase să-și însoțească fostul șef, deși era conștientă de riscul pe care și-l asuma. Ar fi pățit-o grav dacă superiorii ei ar fi aflat, dar Sparkes o convinsese că făceau ce trebuia.

— Știu că nu mă mai ocup de caz.

— V-a fost luat, domnule.

— Da, mulțumesc că mi-ai amintit. Dar trebuie să fiu aici. Știu cazul pe de rost și sunt capabil să miros minciunile, spusese el.

Ea știa că el are dreptate și sună la poliția din West Midlands ca să le spună

că avea să fie pe teritoriul lor, dar, de îndată ce puse receptorul jos, simți o apăsare și o senzație de rău.

•

Salmond venise cu mașina, dar Sparkes luase trenul spre nord ca să nu fie văzut de foștii colegi. O zărise pe Salmond așteptându-l la ieșirea din gară, abătută și stresată.

— Haide, Salmond! O să fie bine, spusese el încet. Nimeni n-are să afle că

sunt aici. Sunt omul invizibil, promit.

Ea îi zâmbise curajos, apoi o porniseră cu pași mari spre întâlnirea cu Matt Evans.

•

— Matt, sunt doi polițiști la ușă care vor să-ți vorbească, strigase la el soția lui. Despre ce e vorba? îi întrebase ea pe cei doi polițiști, dar Sparkes și Salmond așteptaseră fără să spună nimic până ce soțul își făcuse apariția. „Mai bine așa”, se gândi Sparkes.

Evans avea idee de ce îl caută polițiștii. De când le văzuse prima dată pe Dawn și pe Bella la televizor și făcuse calculele, știuse că poliția îi va bate într-o VP - 191

zi la ușă. Dar, pe măsură ce săptămânile, lunile și apoi anii trecuseră, începuse să spere.

„Poate n-o fi fiica mea”, își spusese la început. „Pun pariu că Dawn se culca și cu alți bărbați”. Dar undeva în măruntaie – o parte a corpului mult mai de încredere decât inima – știa că Bella era fetița lui. Semăna atât de mult cu fiica lui „adevărată”, încât nu-și explica cum de lumea nu observase încă și nu sunase la emisiunea Crimewatch.

Dar nu – și el își continuase viața, crescând numărul membrilor familiei și agățând și alte Dawn de-a lungul timpului. Dar, de atunci, nu mai făcuse sex fără

prezervativ.

Sparkes îi propuse o conversație retrasă, și Matt îi conduse recunoscător în sufrageria pe care oricum n-o foloseau.

— Domnule Evans, cunoaște-ți o anumită Dawn Elliot? întrebă Salmond.

Evans se gândise să mintă – se pricepea foarte bine la asta –, dar își dăduse seama că Dawn l-ar fi identificat dacă era nevoie.

— Da, o cunosc. Am avut o aventură acum ceva ani, când mergeam în delegații pe Coasta de Sud. Știți și dumneavoastră cum e când lucrezi ore suplimentare, ai nevoie de puțină distracție, de relaxare…

Salmond îl privi cu răceală, înregistrând bretonul căzut, ochii mari, căprui, și zâmbetul seducător, și trecu mai departe.

— Știați că în urma aventurii Dawn a rămas însărcinată? V-a contactat?

Evans înghiți în sec.

— Nu, n-am știut nimic despre copil. Mi-am schimbat numărul de telefon pentru că devenise insistentă și…

— …și n-ați vrut să afle soția, termină Sparkes fraza în locul lui.

Matt luă o mutră recunoscătoare și adoptă atitudinea ca de la bărbat la bărbat.

— Uitați cum stă treaba: Shan, soția mea, nu trebuie să afle nimic din toate astea, de acord?

Ultima oară când fusese contactată de una dintre amantele soțului, Shan Evans îi spusese acestuia că n-avea să-i mai dea alte șanse și îi ceruse să mai facă un copil, al treilea. „Un copil ne va apropia, Matt”.

Dar nu se întâmplase așa. Nopțile fără somn și depresia postpartum a soției îl împinseseră din nou spre distracție și relaxare. Pe moment avea o secretară din Londra. Nu se putea abține.

— Asta depinde doar de dumneavoastră, îi răspunse Sparkes. Ați mai avut vreun contact cu Dawn de când v-ați schimbat numărul de telefon?

VP - 192

— Nu, am dispărut de tot. E periculos să le cauți după. Li se pare că te-ai întors ca să te însori cu ele.

„Nemernic fără inimă”, își spuse Zara Salmond, mâzgălind „nfi” pe marginea blocnotesului. Adăugă apoi și un deget indecent în sus. Avusese și ea în adolescență întâlniri cu bărbați căsătoriți care vânau pe de lături.

Evans se foia pe scaunul de lemn.

— De fapt, e ciudat, am găsit-o la un moment dat într-o cameră de chat pe internet. Pur și simplu navigam, ca toată lumea, și era și ea acolo. Am impresia că folosea numele Little Miss Sunshine – ca în cartea aia pentru copii, o are și fiul meu cel mare –, dar își încărcase poza ei. Dawn nu e cea mai isteață femeie.

— I-ați spus lui Little Miss Sunshine cine erați?

— Nu, bineînțeles că nu. Toată ideea camerelor de chat e să fii anonim. E mai amuzant așa.

Salmond își notă totul, cerându-i lui Matt să-i spună pe litere numele camerelor de chat pe care le frecventa și numele de utilizator folosite. După

douăzeci și cinci de minute, Evans dădu să se ridice să-i conducă, dar Sparkes nu terminase.

— Avem nevoie de probe ADN de la dumneavoastră.

— Pentru ce? Sunt convins că Bella e fiica mea – seamănă cu ceilalți copii ai mei.

— OK, e bine de știut. Dar trebuie să fim siguri și să vă eliminăm de pe lista de suspecți a cazului.

Evans păru uimit.