ziarul și o văzuse cum îl privea de dincolo de gard. Era singură. Nu se putuse abține. Când mi-a mărturisit, m-a strâns în brațe, iar eu nu m-am putut mișca.
— Am vrut s-o aduc acasă pentru tine. Stătea acolo, și eu i-am zâmbit, și ea a întins mâinile spre mine. Voia s-o iau în brațe. M-am dat jos din mașină, dar nu-mi amintesc nimic altceva. Tot ce-mi mai amintesc e că eram în mașină și conduceam spre casă. Să știi că n-am rănit-o. A fost ca un vis. Jeanie, crezi că a fost un vis?
Sunt atât de șocată, încât simt că mă sufoc.
Suntem în holul casei, și văd imaginea noastră în oglindă. E ca și cum m-aș
uita la un film. Glen se apleacă spre mine, și capetele ni se ating, îmi plânge pe umăr, iar eu sunt palidă, îi mângâi părul și încerc să-l liniștesc. Dar nu vreau să
se oprească din plâns. Mi-e frică de liniștea care urmează. Sunt atât de multe întrebări pe care aș vrea să i le pun, dar sunt tot atât de multe lucruri pe care nu vreau să le știu.
VP - 147
Glen se oprește după un timp, și ne așezăm amândoi pe canapea.
— N-ar trebui să spunem la poliție? Să le spunem că ai văzut-o în ziua aia? îl întreb.
Trebuie s-o spun cu voce tare, altfel simt că-mi explodează capul. Glen se încordează în spatele meu:
— Vor spune că am răpit-o și că am ucis-o, Jeanie. Și știi că nu-i așa. Numai faptul că am văzut-o o să mă incrimineze, o să justifice faptul că m-au aruncat în închisoare. Nu putem spune nimic. Nimănui.
Stau acolo și nu pot să vorbesc. Dar Glen are dreptate. Faptul că a văzut-o pe Bella ar fi, pentru Bob Sparkes, totuna cu răpirea.
Îmi tot spun că nu se poate ca Glen s-o fi răpit pe Bella.
A văzut-o doar, atât. N-a făcut altceva decât s-o vadă. N-a făcut nimic rău.
El încă înghite în sec, suspinând, iar fața îi e roșie și umedă.
— Mă tot gândesc că poate am visat. Totul mi se pare ireal, și tu știi că n-aș
putea răni un copil, îmi spune el, iar eu încuviințez din cap.
Cred că știu, dar sincer nu mai știu nimic despre bărbatul cu care am trăit atâția ani. E un străin, deși suntem mai legați ca niciodată. Mă cunoaște. Îmi cunoaște slăbiciunile.
Știe că aș fi vrut s-o ia și să mi-o aducă acasă.
Știu că eu sunt de vină pentru toate, din cauza obsesiei mele.
•
Mai apoi, în timp ce îi pregătesc un ceai în bucătărie, îmi dau seama că n-a folosit numele Bellei, ca și cum ea n-ar fi reală pentru el. Îmi duc bagajele înapoi sus și le despachetez, în timp ce Glen stă pe canapea și se uită la televizor la un meci de fotbal. Ca și cum totul ar fi în regulă. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Nu mai vorbim despre Bella. Glen e foarte atent cu mine, îmi spune tot timpul că mă iubește și mă sună să verifice dacă sunt bine. Să mă verifice.
— Ce mai faci, Jeanie?
Și viața noastră merge înainte.
Dar Bella e tot timpul cu noi. Nu vorbim despre ea, nu-i menționăm numele.
Mergem înainte, în timp ce secretul crește în mine, îmi strivește inima și stomacul, mă face să vomit în fiecare dimineață la trezire, când mi-l amintesc.
A fost atras de Bella din cauza mea. A vrut să-mi găsească un copil. Și mă
întreb ce-aș fi făcut dacă mi-ar fi adus-o acasă.
Aș fi iubit-o. Asta aș fi făcut. Aș fi iubit-o. Ar fi fost a mea, și eu aș fi iubit-o.
Aproape că a fost a mea.
•
VP - 148
Am continuat să împart patul cu Glen. Mamei nu-i venea să creadă.
— Cum îl poți suporta lângă tine după tot ce a făcut cu femeile și cu bărbatul acela?
Eu și mama n-am vorbit niciodată despre sex în mod firesc. Cea mai bună
prietenă a mea de la școală a fost persoana care mi-a explicat cum se fac copiii și ce este menstruația. Mamei nu i-a venit niciodată ușor să vorbească despre asta. Ca și cum ar fi fost ceva murdar. Dar acum, că viața sexuală a lui Glen era subiect de scandal, a putut să abordeze mai lesne subiectul. Până la urmă, toată
țara știa detaliile. Era ca și cum ar fi vorbit despre o persoană necunoscută.
— N-a fost nimic real, mami. Totul e o plăsmuire, i-am spus eu fără s-o privesc în ochi. Psihologul zice că toți bărbații își imaginează lucruri din astea.
— Tatăl tău nu-și imaginează.
