Hai să ne întoarcem la ziar pentru interviu!

„O să arate genial”, se gândi Tim în timp ce se îndreptau spre vestul Londrei.

•

Dawn stătea rezemată de un stâlp și se uita la fotografii care etalau pozele în redacție pentru ca toată lumea să le poată vedea.

— Geniale imaginile cu Glen Taylor! Privirea pe care i-a aruncat-o lui Dawn îți dă fiori, spuse editorul foto, lăudându-și marfa.

— O punem pe prima pagină, spuse Perry. Iar pe pagina trei, Dawn în lacrimi și Jean Taylor strigând la ea ca o descreierată. Nu e tocmai smiorcăita nevinovată pe care o știe lumea. Uite câtă furie are în priviri! Bun acum, ce cuvinte folosim?

RĂPITORUL ȘI MAMA urla prima pagină a doua zi de dimineață în metrouri, autobuze și la mesele de mic dejun din toată Anglia.

Tim, reporterul-șef, o sună pe Dawn ca s-o felicite.

— Bravo! Mi-ar plăcea să fiu o muscă pe perete acasă la Glen Taylor în dimineața asta. În redacție toată lumea e încântată.

Ceea ce nu-i spusese era că vânzările Herald crescuseră vertiginos – și la fel și bonusul anual al redactorului.

VP - 176

34.

Joi, 2 octombrie 2008

Văduva

Tremuram când am ajuns în biroul avocatului. Nu știu sigur dacă de furie sau de nervi – amândouă, probabil și până și domnul Plin-de-Stil îmi puse un braț pe după umeri.

— Traficanți de tragedii, îi spuse el lui Tom Payne. Ar trebui să-i raportăm la Consiliul Presei.

Revedeam întruna scena în capul meu, din momentul în care îmi dădusem seama că era ea. Trebuia s-o fi recunoscut încă de la început, am văzut-o deseori la televizor și la tribunal. Dar e altceva când vezi pe cineva pe stradă

când nu te aștepți. Nu prea te uiți la chipurile oamenilor, cred, te uiți doar la contururi. Desigur, îndată ce m-am uitat la ea cu atenție am știut cine era. Dawn Elliott. Mama. Stătea acolo cu idioții de la Herald, care îi cântau în strună și-l acuzau pe Glen al meu chiar dacă a fost declarat nevinovat. Nu e corect. Nu e drept.

Cred că șocul m-a făcut să urlu așa la ea.

Glen s-a supărat că-i spusesem ce gândeam.

— Jean, nu faci decât să pui gaz pe foc. O să simtă că trebuie să se apere și va continua să dea interviuri. Ți-am zis să nu spui nimic.

I-am spus că îmi pare rău, deși nu regret nimic. Tot ce am spus e adevărat. O

să sun diseară la radio și o să spun același lucru. M-am simțit bine când am vorbit cu voce tare, în public. Oamenii ar trebui să știe că e numai vina ei. Ea era responsabilă de fetița noastră și n-a avut grijă de ea, a lăsat-o să fie răpită.

M-au condus într-o sală și mi-au oferit un ceai fierbinte, iar ei s-au adunat să

discute. Oricum n-aveam dispoziția necesară să ascult conversații pe teme juridice, așa că am stat liniștită într-un colț, reluând în minte scena din stradă și ascultând cu o ureche trăncăneala secretarelor. Invizibilă, din nou.

Ședința a durat foarte mult și apoi a trebuit să discutăm cum să ieșim din clădire fără să fim văzuți de presă. Până la urmă am ieșit prin spate, pe o alee pe care se pun tomberoanele de gunoi și bicicletele.

VP - 177

— Probabil nu mai dau târcoale, dar n-are rost să riscăm, a spus Tom. Herald o fi publicat deja totul pe site, iar mâine va apărea și în ziar. Nu-i nimic, nu fac decât să ne ajute să cerem daune morale mai mari. Gândiți-vă în termeni de bani!

Glen i-a strâns mâna, eu am făcut doar un gest vag. Nu vreau banii. Vreau ca totul să se termine.

Glen a fost foarte drăguț cu mine când am intrat, mi-a luat haina, m-a ajutat să mă așez cu picioarele în sus și a pus el ceainicul pe foc.

Azi se împlinesc doi ani. Am marcat ziua în agenda meu cu un mic punct. Un mic punct care poate părea doar o pată făcută cu pixul, din neatenție, încât nimeni nu și-ar da seama. Doi ani de la răpirea Bellei. N-o s-o mai găsească

acum – cei care au răpit-o probabil au convins deja pe toată lumea că e fiica lor, iar ea cu siguranță crede că ei îi sunt părinți. E mică, așa că nu cred că și-o amintește prea bine pe mama ei adevărată. Sper că e fericită și că ei o iubesc cât aș fi iubit-o eu dacă ar fi fost cu mine.

Preț de o clipă, o văd stând pe scările noastre, sărind în funduleț și râzând. O

aud chemându-mă și cerându-mi să mă uit la ea. Ar fi putut să fie aici dacă Glen mi-ar fi adus-o mie.

Glen n-a spus mare lucru de când ne-am întors acasă. Stă cu calculatorul pe genunchi și îl închide repede când mă apropii de el.

— La ce te uiți, dragule? îl întreb.

— Citesc știrile din sport, îmi spune și apoi pleacă să pună benzină.

Iau calculatorul și încerc să-l deschid. E blocat cu parolă, iar eu stau și mă

holbez la ecran, la fotografia cu mine, pe care Glen a setat-o. Sunt și eu blocată

precum calculatorul.

Când revine acasă, încerc să-i vorbesc despre viitor.

— Ce-ar fi să ne mutăm? Am putea s-o luăm de la capăt, așa cum ne-am tot propus. N-o să scăpăm niciodată de povestea asta dacă nu ne mutăm.

— Nu ne mutăm, Jean! se stropșește el la mine. E casa noastră, și nu voi lăsa pe nimeni să ne alunge din ea. O să trecem peste toate. Împreună. Jurnaliștii o să ne lase în pace până la urmă și o să-și îndrepte atenția spre vreun alt amărât.

„Ba nu”, îmi vine să-i răspund. La fiecare comemorare a dispariției Bellei, de fiecare dată când va dispărea un copil, când nu vor mai avea alte subiecte, se vor întoarce. Iar nouă nu ne va rămâne decât să stăm și să-i așteptăm.

— Sunt atâtea locuri frumoase unde am putea trăi, Glen. Știi că vorbeam despre cum ar fi să avem o casă la mare într-o zi. Am putea s-o cumpărăm acum. Am putea chiar să ne mutăm în străinătate.

VP - 178

— În străinătate? Despre ce naiba vorbești? Nu vreau să trăiesc într-un loc unde nu cunosc limba. Eu rămân aici.

Așa că rămânem. Am fi putut la fel de bine să ne mutăm pe o insulă pustie, până la urmă, pentru că aici suntem complet izolați. Doar rechinii ne mai dau târcoale din când în când. Ne ținem unul altuia companie, dezlegăm rebusuri în bucătărie – Glen citește definițiile și completează deja căsuțele libere în timp ce eu încă mă gândesc, ne uităm la filme împreună în camera de zi, eu învăț să

tricotez, iar el își roade unghiile. Ca o pereche de boșorogi. Și n-am nici măcar patruzeci de ani.

— Cred că pudelul familiei Manning a murit. Au trecut câteva săptămâni bune de când n-a mai lăsat rahat pe scări, îmi spune Glen la un moment dat. Era foarte bătrân.