— Nu, nu chiar. Cei de la poliția londoneză s-au dus să se asigure că celălalt șofer al firmei de livrări Qwik Delivery a fost acasă în momentul în care noi veneam din Southampton.
— Care celălalt șofer?
— Erau doi șoferi în Hampshire în ziua aceea – știi asta.
Kate nu știa – sau nu-și amintea.
— Pe celălalt șofer îl cheamă Mike Doonan. La el ne-am dus mai întâi. Poate că numele lui nu ți-a trecut pe la ureche. Oricum, e aproape paralizat, are coloana vertebrală făcută praf – abia se mișcă –, și n-am găsit de fapt nicio pistă
legată de el.
— L-ai interogat?
— Da. El e cel care ne-a spus că și Taylor făcea o livrare în zonă în ziua aceea.
Nu știu dacă am fi aflat fără ajutorul lui. Taylor i-a făcut de fapt o favoare lui Doonan, deci nu există o înregistrare oficială a ieșirii lui. Și echipa care revede cazul i-a făcut o vizită. Aparent, n-a găsit nimic în plus.
Kate se scuză și se duse la toaletă, unde își notă repede numele celuilalt șofer și își sună un coleg ca să afle adresa lui Doonan. Pentru mai târziu.
Întoarsă la masă, observă că Sparkes băga cardul de credit în portofel.
— Bob, eu te-am invitat, spuse ea.
El făcu un semn din mâna și zâmbi.
— A fost plăcerea mea. Mi-a părut bine să te revăd. Mulțumesc pentru conversație.
„Am meritat”, se gândi ea în timp ce ieșeau din restaurant. Pe trotuar, își strânseră mâna și se îndreptară fiecare spre biroul său.
Telefonul lui Kate începu să vibreze chiar când ea oprea un taxi, așa că îi făcu semn șoferului că poate să se îndepărteze.
— Există un Michael Doonan în Peckham, conform listei de alegători – îți trimit un mesaj cu adresa și numele vecinilor, îi spuse colegul responsabil de criminalitate.
— Ești genial, mulțumesc, spuse ea, făcând semn unui alt taxi.
Telefonul îi sună din nou aproape imediat.
VP - 167
— Kate, unde naiba ești? Am primit răspuns de la fosta soție a fotbalistului.
Stă lângă Leeds, așa că ia primul tren și-ți trimit informațiile pe e-mail. Sună-mă
când ești la gară!
VP - 168
32.
Miercuri, 17 septembrie 2008
Văduva
Cineva ne-a strecurat astăzi ziarul Herald pe sub ușă – îl acuză pe Glen din nou dar el l-a aruncat direct la gunoi. L-am scos și l-am ascuns în spatele sticlei cu înălbitor de sub chiuvetă ca să-l citesc mai târziu. Știam amândoi ce vine, pentru că cei de la Herald ne-au bătut la ușă ieri, țipând tot felul de întrebări și îndesând mesaje și plicuri în cutia de scrisori. Spun că încep o campanie pentru redeschiderea procesului, pentru ca Bellei să i se facă dreptate.
— Dar dreptatea pentru mine? m-a întrebat Glen.
E o aiureală, dar Tom ne-a sunat ca să ne spună că ziarul va avea de plătit la greu și, ce e mai important, n-are nicio dovadă. Ne-a spus că „trebuie să le închidem gura”, orice ar însemna asta.
— Herald ne bombardează cu artileria grea, dar e doar goana după
senzațional și bârfă, i-a spus lui Glen, care mi-a repetat discuția propoziție cu propoziție.
— Vorbește de parcă am fi la război, îi spun eu, apoi tac din gură.
Tom preconizează că așteptarea va fi mai rea decât realitatea, și sper că are dreptate.
— Trebuie să păstrăm tăcerea, îmi explică Glen. Tom va începe procedurile legale împotriva ziarului și ne sugerează să plecăm într-o mică vacanță, ca să
dispărem din peisaj până când se termină totul. O să intru pe internet să rezerv ceva.
Nu m-a întrebat unde vreau să merg, și, ca să fiu sinceră, nu-mi pasă.
Pastilele pe care le iau nu mă mai ajută, iar eu mă simt atât de obosită, încât îmi vine să plâng.
Până la urmă, Glen alege o destinație din Franța. În cealaltă viață aș fi fost încântată, dar acum, când îmi spune că a găsit o micuță cabană la țară, foarte retrasă, nu mai știu ce simt.
— Jeanie, zborul e mâine-dimineață la ora 7, prin urmare trebuie să plecăm de acasă la 4. Hai să facem bagajele, și o să mergem cu mașina. Nu vreau să
