Kate s-a întors în camera mea și îmi arată din nou contractul.

— Haide, Jean! Să terminăm odată cu semnarea contractului și să începem interviul!

E foarte hotărâtă, iar eu nu vreau decât să ajung acasă, așa că iau contractul și semnez pe linia punctată. Kate îmi zâmbește, se relaxează și se așază pe un scaun.

— Gata cu formalitățile, Jean! îmi spune ea și scoate un reportofon din geantă. Nu te deranjează dacă înregistrez interviul, nu? mă întreabă și-mi pune aparatul în față. În caz că fac scurtă la mână de la notițe, adaugă ea, zâmbind.

Încuviințez din cap și încerc să-mi dau seama cum să încep, dar nu e nevoie să mă chinui prea tare. Kate deține controlul.

— Jean, când ai auzit prima data despre dispariția Bellei?

E o întrebare normală. Îmi amintesc de ziua din octombrie 2006 când știrea a fost transmisă la radio, iar eu eram în bucătărie.

— În dimineața aceea fusesem la muncă. Dar după-amiaza am avut-o liberă, pentru că lucrasem în duminica de dinainte. Mă învârteam prin casă, făceam ordine. Am curățat cartofii pentru supă. Glen a venit acasă să bea o ceașcă de ceai, iar eu m-am pregătit să merg la sala de sport. Imediat ce m-am întors acasă și am pornit aragazul, am auzit știrea la radio. Spuneau că e în curs o VP - 207

operațiune de amploare pentru găsirea unei fetițe din Southampton care dispăruse din curtea casei. Am început să tremur și mi s-a făcut frig – era o fetiță așa de mică, aproape un bebeluș. Nici nu îndrăzneam să mă gândesc.

Acum iar mi-e frig. A fost un șoc când am văzut fața aceea mică, pansamentul și buclele. Kate pare neliniștită, așa că îmi continui povestirea.

— A doua zi, toate ziarele au scris despre asta. O groază de fotografii și câteva cuvinte ale bunicii, care spunea ce fetiță minunată este. Ți se rupea inima. Toată lumea a vorbit despre asta la salon. Eram supărate și interesate în același timp – știi cum sunt oamenii.

— Și Glen? mă întreabă Kate. Care a fost reacția lui?

— A fost șocat. Avusese o livrare în ziua aia în Hampshire – desigur, știi deja asta – și parcă nu putea să-și vină în fire. Amândurora ne plăceau copiii. Eram foarte necăjiți.

Adevărul e că nu discutaserăm prea mult despre răpire. Fusese vorba doar de faptul că, printr-o coincidență, și el fusese în Hampshire în ziua aia. Băusem ceaiul, ne uitaserăm la televizor, apoi el urcase în cameră la calculator. Îmi amintesc că spusesem că sper ca fetița să fie găsită. Nu țin minte ca Glen să fi spus mare brânză. Nu mi se păruse ciudat în momentul acela – așa era felul lui de-a fi, nimic mai mult.

— Apoi a venit poliția, spune Kate, aplecându-se spre carnețelul ei și privindu-mă cu atenție. Cred că a fost groaznic.

Îi povestesc cum am fost prea șocată ca să mai pot vorbi și cum am rămas nemișcată pe hol timp de o oră după plecarea polițiștilor, ca o statuie.

— L-ai suspectat vreodată că ar fi fost implicat în răpire? mă întreabă Kate.

Mai iau o gură de cafea și scutur din cap. Am așteptat această întrebare –

polițiștii mi-au pus-o de nenumărate ori – și am deja răspunsul pregătit.

— Cum aș fi putut crede că fusese implicat în ceva atât de oribil? îi plăceau copiii. Amândurora ne plăceau.

Dar nu în același fel, s-a dovedit.

Kate mă privește, probabil pentru că am tăcut iar.

— Jean, la ce te gândești?

Vreau să-i răspund că mă gândesc la momentul în care Glen mi-a spus că a văzut-o pe Bella, dar nu-i pot spune așa ceva. E un secret prea mare.

— La diverse lucruri, îi răspund. Mă gândesc la Glen și la faptul că nu știu dacă l-am cunoscut cu adevărat, adaug.

— Ce vrei să spui? mă întreabă ea, și eu îi povestesc despre mutra pe care a făcut-o Glen în ziua arestării.

VP - 208

— Fața i s-a albit complet. Nici nu l-am recunoscut preț de câteva secunde.

Am fost îngrozită.

Își notează în caiet, încuviințează din cap și mă privește în ochi. Mă lasă să

vorbesc, pentru că am ajuns la capitolul pornografie. Kate stă pe scaun și scrie cu repeziciune, dar nu-și ia ochii de la mine. Încuviințează din cap, mă

încurajează din priviri, e toată numai simpatie și înțelegere. Ani de zile am acceptat vina pentru ce a făcut Glen, spunându-mi că obsesia mea pentru copii l-a împins la lucrurile acelea oribile, dar azi el nu mai e aici ca să-mi arunce privirea lui acuzatoare. Pot să mă simt furioasă și rănită de ceea ce făcea în camera de oaspeți. În timp ce eu stăteam în pat în odaia vecină, el lăsa asemenea mizerii să ne intre în casă.

— Ce fel de bărbat se uită la asemenea fotografii, Kate? întreb.

Ea ridică descurajată din umeri. Soțul ei nu se uită la minori abuzați sexual. E

o norocoasă.

— Îmi spunea că nu sunt lucruri reale, că erau femei adulte îmbrăcate în copii. Dar nu era așa. Mă rog, nu toate erau așa. Polițiștii au spus că erau reale.

Glen zicea că e dependent, că nu se poate abține. Că începuse cu filme porno

„normale”. Nu știu ce e „normal” în materie de filme porno. Tu știi?

Kate dă iar din cap.

— Nu, Jean, nu știu. Femei dezbrăcate, cred.

Încuviințez din cap, căci la asta m-am gândit și eu. Genul acela de poze pe care le vezi în revistele sau filmele pentru adulți.

— Dar ce făcea el nu era normal. Îmi spunea că găsea tot timpul lucruri noi la care să se uite, că nu se putea abține. Îmi spunea că dădea peste fotografiile alea din greșeală, dar așa ceva nu se poate, nu?

Kate dă din umeri, apoi clatină din cap.

— Trebuie să plătești, îi spun eu. Să dai numărul cardului, numele și adresa.

Toate detaliile de contact. Nu poți pur și simplu să dai din întâmplare peste un asemenea site. E un act deliberat ce necesită timp și concentrare – asta a spus martorul poliției la proces. Și că Glen al meu intra pe site-uri noapte de noapte, căutând chestii din ce în ce mai oribile. Poze și filme noi, cu sutele, a spus polițistul. Cu sutele! Nici n-ai crede că sunt atâtea pe internet. Glen îmi spunea că ura să se uite la ele, dar că era ceva în el care îl forța să continue. Că e ca o boală și că nu se putea abține. Și dădea vina pe mine.

Kate mă privește, îndemnându-mă parcă să continui, iar acum e prea târziu să mă mai opresc.

— Îmi spunea că eu îl adusesem în starea asta. Dar m-a trădat. Se prefăcea că e un bărbat normal, mergea la muncă, ieșea la bere cu prietenii și mă ajuta să

VP - 209

spăl vasele, dar în fiecare noapte, în camera de oaspeți, se transforma într-un monstru. Nu mai era Glen. El era bolnav, nu eu. Dacă făcea asta, cred că era capabil de orice.

Mă opresc brusc, șocată de sunetul vocii mele. Iar ea se uită la mine.