să-și regăsească furia.
— Lui Taylor îi place, se pare, să iasă când nu e nimeni în jur, deci nu ne va deranja nimeni.
— Hai cu mine, Dawn, trebuie să plănuim modus operandi.
— Ce e modus operandi?
— E în latină, înseamnă cum o să-l prindem pe Taylor.
Toate situațiile posibile fură luate în calcul în timpul ședinței din biroul redactorului: sosirea cu taxiul, sosirea cu transportul public, intrările din spate, sincronizarea, locul în care urma să se ascundă Dawn.
Ea stătu să asculte și primi indicațiile. Urma să aștepte într-un taxi negru pe strada pe care se afla biroul avocatului și să iasă din mașină la un semnal al reporterului: două bipuri.
— Dawn, n-o să ai timp decât pentru două întrebări cel mult, îi spuse Tim, reporterul-șef. Fii scurtă și la obiect!
— Nu vreau să-l întreb decât unde este fiica mea. Atât.
Redactorul și jurnaliștii schimbară o privire. Avea să fie un moment de excepție.
*
În ziua respectivă, Dawn nu se îmbrăcă prea elegant, așa cum i se sugerase.
— Nu trebuie să arăți ca o ziaristă în poze, îi spuse Tim. Trebuie să arăți ca o mamă îndurerată. Trebuie să arăți ca tine, Dawn, adăugă el repede.
Șoferul de la redacție o luă cu mașina și o duse la punctul de întâlnire, o cafenea din cartierul High Holborn. Tim, alți doi reporteri, doi fotografi și un video-jurnalist o așteptau deja, cu un teanc de farfurii murdare în mijlocul mesei.
— Ești pregătită? o întrebă Tim, încercând să nu-și arate prea tare entuziasmul.
— Da, Tim. Sunt gata.
VP - 174
Puțin mai târziu, în mașină, Dawn simți că-i piere curajul, dar Tim continuă
să-i vorbească despre campanie, întreținându-i furia. Telefonul mobil sună de două ori.
— Haide, Dawn! spuse el luând un exemplar din ziarul Herald pe care femeia urma să i-l arunce în față lui Taylor și întredeschizând ușa mașinii.
Dawn îi văzu venind pe Glen Taylor și soția lui cu zâmbetul ei tâmp și se depărtă de taxi, cu picioarele tremurându-i.
Strada era goală; la ora aceea, cei care urmau să ocupe birourile din clădirile dimprejur erau încă înghesuiți în aglomerația din metrou. Dawn stătu în mijlocul trotuarului așteptându-i să se apropie, cu inima strânsă, dar cuplul n-o zări decât atunci când fu la vreo sută de metri de ea. Jean Taylor tocmai se muncea cu servieta soțului, încercând să îndese niște documente, când ridică privirea și înlemni.
— Glen! spuse ea cu voce tare. E mama Bellei.
Glen Taylor își fixă privirea asupra femeii din stradă.
— Dumnezeule, Jean! E o ambuscadă. Nu spui nimic, indiferent ce zice ea, îi șopti el și o luă de mână ca s-o grăbească spre intrare.
Dar era prea târziu să scape.
— Unde mi-e copilul? Unde e Bella? îi urlă Dawn în față, împroșcându-l cu stropi de salivă.
Taylor o privi țintă o fracțiune de secundă, apoi ochii îi deveniră sticloși, că ai unui pește mort.
— Unde e fetița mea, Glen? repetă Dawn, încercând să-l prindă de braț și să-l scuture.
Cameramanii apăruseră și filmau fiecare secundă, mișcându-se de jur-împrejurul lor pentru a găsi cele mai bune poziții, iar reporterii puneau întrebări, separând-o pe Jean Taylor de soțul ei și lăsând-o deoparte ca pe o oaie rătăcită din turmă.
Dawn își îndreptă brusc atenția spre ea.
— Ce-a făcut cu fetița mea, doamnă Taylor? Ce-a făcut soțul dumneavoastră
cu ea?
— Nimic. Este nevinovat. Așa a stabilit tribunalul! strigă Jean, șocată de violența atacului împotriva ei.
— Unde mi-e copilul? strigă Dawn din nou, incapabilă să se mai gândească la altceva.
— Nu știm, răspunse Jean. De ce-ai lăsat-o singură, expusă pericolului? Asta ar trebui să se întrebe lumea.
VP - 175
— Gata, Jean, ajunge! spuse Taylor și-i împinse pe cameramani, trăgându-și soția după el, în timp ce Tim încerca s-o liniștească pe Dawn.
— A spus că e vina mea, gâfâi mama, palidă ca ceara.
— E o nemernică, Dawn. Numai ea și nebunii ca ea cred că tu ești vinovată.
