— Dacă ai de gând să fii nepoliticoasă, poți să pleci chiar acum, îi spun eu, pe un ton cam ridicat.

Vocea mea trece de dincolo de pereți, și sunt convinsă că domnul de la televiziune mă aude.

— Vin și plec atunci când vreau eu, nu când îmi spun alții. Ți-am acordat afurisitul ăla de interviu, am făcut toate pozele cu Mick. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Acum gata. Nu sunt proprietatea voastră doar pentru că am semnat o hârtie.

Kate mă privește de parcă aș fi plesnit-o. Micuța Jeanie își apără propriile interese. Clar e șocată.

— Jean, îmi pare rău dacă am fost agresivă cu tine, dar am fost îngrijorată

când mi-am dat seama că ai dispărut pur și simplu. Vino la hotel încă o noapte, până când e publicat articolul. Toată lumea va fi la ușa ta după ce apare.

— Mi-ai spus că, dacă îți acord interviul, toate astea vor înceta. Rămân aici.

Mă întorc și mă îndrept spre bucătărie. Ea mă urmărește, dar acum e tăcută.

Se gândește.

— În regulă atunci. Rămân aici cu tine.

E ultimul lucru de care am nevoie, dar o văd că e terminată și accept.

— Doar în noaptea asta, apoi pleci. Am nevoie să fiu singură, îi spun eu.

Mă închid în toaletă în timp ce ea îi sună pe Mick și pe șeful ei. Aud fiecare cuvânt.

VP - 218

— N-a ajuns nimeni la ea. N-a vorbit cu nimeni, dar nu se întoarce la hotel.

Am încercat. Pentru numele lui Dumnezeu, bineînțeles că am încercat s-o conving, dar nu vrea. Nu mai vrea încă un masaj, Terry. Vrea să fie acasă. Mă

simt de parcă am răpit-o. Nu, nu se poate. O să fie în regulă. O să am grijă să nu intre nimeni la ea.

O scurtă pauză, și mi-l imaginez pe Terry urlând la telefon. Kate spune că nu se teme de el – zice că e un fătălău, dar n-o cred. O văd cum pălește în timp ce tipul urlă la ea în telefon și cum se clatină ușor. Zâmbetul strâmb de pe fața ei face cât toate cuvintele.

— Cum ți se pare materialul? întreabă ea ca să schimbe subiectul.

Se referă la interviu. Încep să învăț limbajul. Mă duc sus pentru puțină liniște.

Ceva mai târziu, vine și-mi bate la ușă.

— Jean, pregătesc un ceai. Vrei și tu?

O luăm de la capăt. Ciudat cum lucrurile se învârt în cerc. Îi spun că nu avem lapte și-mi propune să-l trimită pe Mick la cumpărături.

— Facem o listă? mă întreabă de dincolo de ușă, apoi cobor cu ea în camera de zi și stăm împreună în timp ce ea își notează ce ne trebuie.

— Ce-ai chef să mănânci în seara asta? mă întreabă ea, și mie-mi vine să râd.

Cum putem să discutăm dacă mâncăm crochete de pește sau pui indian, de parcă asta ar fi o casă normală?

— N-am preferințe, alege tu, îi spun. Nu prea mi-e foame.

Îmi spune că e în regulă și pune pe listă pâine, unt, ceai și cafea, detergent de vase și o sticlă de vin.

— Îl trimit pe Mick și îi zic să intre prin spate, îmi spune ea și pune mâna pe telefon.

Îi citește lista, dar el pare să-și noteze încet, căci Kate trebuie să repete totul.

Se enervează la final și răsuflă ușurată după ce închide.

— Bărbați! spune ea și schițează un zâmbet. De ce naiba sunt atât de neajutorați?

Îi spun că Glen nu făcea niciodată cumpărături de unul singur, nici măcar cu listă.

— Ura așa ceva și întotdeauna cumpăra aiurea. Nu se obosea să citească

etichetele și venea acasă cu gem pentru diabetici sau cafea decafeinizată.

Cumpăra doar o parte din ingredientele de pe listă, apoi se plictisea. Uita de sosul de roșii pentru spaghete sau de carnea pentru musaca. Poate că o făcea dinadins ca să nu-l mai trimit la cumpărături.

— Și al meu e la fel. Nu-i decât o corvoadă pentru el, adaugă Kate și-și aruncă

pantofii, dezmorțindu-și degetele de parcă ar fi la ea acasă.

VP - 219

— Ce ironie faptul că Glen era la cumpărături când a avut loc accidentul!

Acum îi spune „Glen”. Până acum îi spunea „soțul tău”, dar acum crede că-l cunoaște. Că știe destule cât să vorbească despre el în felul acesta. Dar nu știe, de fapt.

— Nu-i stătea în obicei să mă însoțească la cumpărături, îi spun. De fapt, înainte de toată nebunia asta, nu venea niciodată cu mine – se antrena cu echipa locală de fotbal cât timp eu umblam prin magazine. După ce a fost eliberat din arest, a început să vină câteodată cu mine, ca să nu înfrunt lumea de una singură. O făcea ca să mă protejeze, îmi spunea. Dar, după o vreme, a renunțat, pentru că oamenii nu mai spuneau vrute și nevrute. Nu cred că

încetaseră să-l mai considere un „criminal de copii”, dar probabil își pierduseră

interesul de a ne acuza în public. Cel puțin așa cred. În ziua în care a murit chiar a insistat să vină cu mine. Foarte ciudat.

— De ce a insistat? mă întreabă Kate.

— Cred că voia să fie cu ochii pe mine.

— De ce? Plănuiai să dispari în Sainsbury’s16?

Ridic din umeri.

— Atmosfera era puțin tensionată între noi în săptămâna aia.

„Tensionată” nu e cuvântul cel mai potrivit. Aerul era greu, încărcat și nu puteam să respir ca lumea. Mă așezam pe un taburet afară, lângă bucătărie, ca să mă liniștesc puțin, dar degeaba. Mă sufocam în propriile gânduri. Mă luptam să le resping. Închideam ochii ca să nu le văd. Dădeam drumul la radio la maximum ca să nu le mai aud, dar ele rămâneau acolo, după colț, așteptându-mă să las garda jos.