Hai să ne întoarcem la ziar pentru interviu!
„O să arate genial”, se gândi Tim în timp ce se îndreptau spre vestul Londrei.
•
Dawn stătea rezemată de un stâlp și se uita la fotografii care etalau pozele în redacție pentru ca toată lumea să le poată vedea.
— Geniale imaginile cu Glen Taylor! Privirea pe care i-a aruncat-o lui Dawn îți dă fiori, spuse editorul foto, lăudându-și marfa.
— O punem pe prima pagină, spuse Perry. Iar pe pagina trei, Dawn în lacrimi și Jean Taylor strigând la ea ca o descreierată. Nu e tocmai smiorcăita nevinovată pe care o știe lumea. Uite câtă furie are în priviri! Bun acum, ce cuvinte folosim?
RĂPITORUL ȘI MAMA urla prima pagină a doua zi de dimineață în metrouri, autobuze și la mesele de mic dejun din toată Anglia.
Tim, reporterul-șef, o sună pe Dawn ca s-o felicite.
— Bravo! Mi-ar plăcea să fiu o muscă pe perete acasă la Glen Taylor în dimineața asta. În redacție toată lumea e încântată.
Ceea ce nu-i spusese era că vânzările Herald crescuseră vertiginos – și la fel și bonusul anual al redactorului.
VP - 176
34.
Joi, 2 octombrie 2008
Văduva
Tremuram când am ajuns în biroul avocatului. Nu știu sigur dacă de furie sau de nervi – amândouă, probabil și până și domnul Plin-de-Stil îmi puse un braț pe după umeri.
— Traficanți de tragedii, îi spuse el lui Tom Payne. Ar trebui să-i raportăm la Consiliul Presei.
Revedeam întruna scena în capul meu, din momentul în care îmi dădusem seama că era ea. Trebuia s-o fi recunoscut încă de la început, am văzut-o deseori la televizor și la tribunal. Dar e altceva când vezi pe cineva pe stradă
când nu te aștepți. Nu prea te uiți la chipurile oamenilor, cred, te uiți doar la contururi. Desigur, îndată ce m-am uitat la ea cu atenție am știut cine era. Dawn Elliott. Mama. Stătea acolo cu idioții de la Herald, care îi cântau în strună și-l acuzau pe Glen al meu chiar dacă a fost declarat nevinovat. Nu e corect. Nu e drept.
Cred că șocul m-a făcut să urlu așa la ea.
Glen s-a supărat că-i spusesem ce gândeam.
— Jean, nu faci decât să pui gaz pe foc. O să simtă că trebuie să se apere și va continua să dea interviuri. Ți-am zis să nu spui nimic.
I-am spus că îmi pare rău, deși nu regret nimic. Tot ce am spus e adevărat. O
să sun diseară la radio și o să spun același lucru. M-am simțit bine când am vorbit cu voce tare, în public. Oamenii ar trebui să știe că e numai vina ei. Ea era responsabilă de fetița noastră și n-a avut grijă de ea, a lăsat-o să fie răpită.
M-au condus într-o sală și mi-au oferit un ceai fierbinte, iar ei s-au adunat să
discute. Oricum n-aveam dispoziția necesară să ascult conversații pe teme juridice, așa că am stat liniștită într-un colț, reluând în minte scena din stradă și ascultând cu o ureche trăncăneala secretarelor. Invizibilă, din nou.
Ședința a durat foarte mult și apoi a trebuit să discutăm cum să ieșim din clădire fără să fim văzuți de presă. Până la urmă am ieșit prin spate, pe o alee pe care se pun tomberoanele de gunoi și bicicletele.
VP - 177
— Probabil nu mai dau târcoale, dar n-are rost să riscăm, a spus Tom. Herald o fi publicat deja totul pe site, iar mâine va apărea și în ziar. Nu-i nimic, nu fac decât să ne ajute să cerem daune morale mai mari. Gândiți-vă în termeni de bani!
Glen i-a strâns mâna, eu am făcut doar un gest vag. Nu vreau banii. Vreau ca totul să se termine.
Glen a fost foarte drăguț cu mine când am intrat, mi-a luat haina, m-a ajutat să mă așez cu picioarele în sus și a pus el ceainicul pe foc.
Azi se împlinesc doi ani. Am marcat ziua în agenda meu cu un mic punct. Un mic punct care poate părea doar o pată făcută cu pixul, din neatenție, încât nimeni nu și-ar da seama. Doi ani de la răpirea Bellei. N-o s-o mai găsească
acum – cei care au răpit-o probabil au convins deja pe toată lumea că e fiica lor, iar ea cu siguranță crede că ei îi sunt părinți. E mică, așa că nu cred că și-o amintește prea bine pe mama ei adevărată. Sper că e fericită și că ei o iubesc cât aș fi iubit-o eu dacă ar fi fost cu mine.
Preț de o clipă, o văd stând pe scările noastre, sărind în funduleț și râzând. O
aud chemându-mă și cerându-mi să mă uit la ea. Ar fi putut să fie aici dacă Glen mi-ar fi adus-o mie.
Glen n-a spus mare lucru de când ne-am întors acasă. Stă cu calculatorul pe genunchi și îl închide repede când mă apropii de el.
— La ce te uiți, dragule? îl întreb.
— Citesc știrile din sport, îmi spune și apoi pleacă să pună benzină.
Iau calculatorul și încerc să-l deschid. E blocat cu parolă, iar eu stau și mă
holbez la ecran, la fotografia cu mine, pe care Glen a setat-o. Sunt și eu blocată
precum calculatorul.
