Când revine acasă, încerc să-i vorbesc despre viitor.
— Ce-ar fi să ne mutăm? Am putea s-o luăm de la capăt, așa cum ne-am tot propus. N-o să scăpăm niciodată de povestea asta dacă nu ne mutăm.
— Nu ne mutăm, Jean! se stropșește el la mine. E casa noastră, și nu voi lăsa pe nimeni să ne alunge din ea. O să trecem peste toate. Împreună. Jurnaliștii o să ne lase în pace până la urmă și o să-și îndrepte atenția spre vreun alt amărât.
„Ba nu”, îmi vine să-i răspund. La fiecare comemorare a dispariției Bellei, de fiecare dată când va dispărea un copil, când nu vor mai avea alte subiecte, se vor întoarce. Iar nouă nu ne va rămâne decât să stăm și să-i așteptăm.
— Sunt atâtea locuri frumoase unde am putea trăi, Glen. Știi că vorbeam despre cum ar fi să avem o casă la mare într-o zi. Am putea s-o cumpărăm acum. Am putea chiar să ne mutăm în străinătate.
VP - 178
— În străinătate? Despre ce naiba vorbești? Nu vreau să trăiesc într-un loc unde nu cunosc limba. Eu rămân aici.
Așa că rămânem. Am fi putut la fel de bine să ne mutăm pe o insulă pustie, până la urmă, pentru că aici suntem complet izolați. Doar rechinii ne mai dau târcoale din când în când. Ne ținem unul altuia companie, dezlegăm rebusuri în bucătărie – Glen citește definițiile și completează deja căsuțele libere în timp ce eu încă mă gândesc, ne uităm la filme împreună în camera de zi, eu învăț să
tricotez, iar el își roade unghiile. Ca o pereche de boșorogi. Și n-am nici măcar patruzeci de ani.
— Cred că pudelul familiei Manning a murit. Au trecut câteva săptămâni bune de când n-a mai lăsat rahat pe scări, îmi spune Glen la un moment dat. Era foarte bătrân.
Graffiti-urile însă persistă. Vopseaua se curăță greu, și niciunul din noi nu vrea să iasă să frece zidurile în văzul tuturor, așa că inscripțiile rămân acolo.
„SCÂRNĂVIE” și „PEDOFIL” scris cu litere roșii pe gardul grădinii.
— Copii, îmi spune Glen. Probabil de la școala locală, dacă e să ne luăm după
scris.
Primim săptămânal scrisori de la tot felul de nebuni, dar am început să le aruncăm direct la gunoi. Le mirosim deja de la o poștă. N-am văzut niciodată la magazine plicurile alea mici sau pixurile verzi cu care sunt scrise – probabil că
oamenii ăștia au propriii furnizori, ca și pentru foile dictando grosolane pe care le folosesc. Probabil sunt ieftine.
Înainte obișnuiam să mă uit la caligrafie și să ghicesc ce fel de om a trimis scrisoarea respectivă. Unele sunt pline de înflorituri – ca niște invitații de nuntă
– și cred că autorii lor sunt oameni în vârstă. Nimeni nu mai scrie așa în ziua de azi.
Nu toate sunt anonime. Unii își scriu adresa sus, cu litere gotice – nume drăguțe, gen Rose Cottage sau The Willows 11 –, și apoi își varsă fierea dedesubt.
Sunt foarte tentată să le scriu și eu și să le spun ce cred despre ei – să le răspund cu aceeași monedă. Repet în minte atunci când mă prefac că mă uit la televizor, dar nu pun nimic în aplicare. Ne-ar face numai rău.
— Sunt bolnavi, Jeanie, îmi spune Glen de fiecare dată când cineva ne vâră o scrisoare pe sub ușă. Ar trebui să ne fie milă de ei, serios.
Uneori mă întreb cine sunt și apoi mă gândesc că probabil sunt oameni ca mine și Glen. Oameni singuri. Oameni aflați la limită. Prizonieri în propriile case.
Cumpăr un puzzle de la un magazin local de reduceri. Imaginea unei plaje cu stânci și pescăruși. O să am cu ce să-mi ocup după-amiezile. Va fi o iarnă lungă.
11 În traducere, „Căsuța cu trandafiri" și „La sălcii”.
VP - 179
35.
Vineri, 18 decembrie 2009
Reporterița
Fusese o săptămână liniștită – Crăciunul, care se apropia în viteză, umpluse ziarul cu prostioare festive și povești încurajatoare despre obstacole depășite.
Kate își frunzări agenda, mai degrabă din obișnuință decât cu speranță, dar nu găsi nimic de care să se ocupe. Ziarul era deja plin cu lecturi de weekend –
articole interminabile, coloane isterice, pagini întregi cu rețete de Crăciun și dietele de după. Terry părea fericit, oricum.
Spre deosebire de jurnalistul specializat în criminalitate, care trecu pe lângă
biroul lui Kate în drum spre toaletă și se opri o clipă să-și manifeste furia:
— Articolul meu de Crăciun a fost eliminat, spuse el.
— Bietul de tine! Care din ele? întrebă Kate.
Tipul era renumit pentru capacitatea de a recicla știrile – „Tomberonul ecologic al știrilor”, o numea el vesel.
— Bella. Pentru Dawn e al treilea Crăciun fără fiica ei. Ce-ai zice să bem un păhărel la prânz?
— Bella, Dumnezeule! Am uitat de tine, spuse Kate, privind fotografia cu Bella de pe biroul ei. Îmi pare nespus de rău!
Campania inițiată de ziarul Herald se domolise îndată ce acuzația de calomnie devenise realitate, și ambele părți se retrăseseră în spatele liniilor de apărare.
Kate auzise o bârfă potrivit căreia directorul ziarului se certase rău cu redactorul din cauza primului articol și, curioasă, îl convinsese pe Tim, echivalentul ei de la Herald și un vechi prieten, să-i povestească totul la câteva pahare de vin. Inițial, el fusese foarte atent să nu scape prea multe detalii, dar știrea era prea bună ca să n-o povestească așa cum trebuia. Se mutaseră într-un pub vizavi de tribunal, și îi spusese lui Kate cum avocatul ziarului îl acuzase pe Mark Perry că îi ignorase sfaturile și folosise în articol „expresii scandaloase” și afirmații greu de susținut.
