le aștepte la grădiniță și să le urmărească. Și apoi? La ce se gândea? Nu vru să se gândească la așa ceva acasă, în camera de zi, cu soția întinsă lângă el pe canapea.

Se va gândi la toate când va fi singur. O să plănuiască el ceva. Nu voia decât să le vadă.

Să se uite la ele.

N-ar fi vorbit cu Dawn. Fusese foarte atent să nu-i dezvăluie detalii despre cum arată, dar nu putea să riște să-i vorbească. Trebuia s-o țină la distanță. În spatele monitorului.

Trebui să aștepte câteva săptămâni până când făcu următoarea livrare pe Coasta de Sud. Era obosit de toate frământările și grijile legate de detaliile fanteziei sale în timp ce acasă trebuia să păstreze aparențele soțului devotat.

Dar era obligat să păstreze niște limite. Să nu aibă scăpări.

Cu ocazia celei de-a șaptesprezecea aniversări a căsătoriei cu Jean, se dădu peste cap să celebreze cu flori și cu o cină în oraș. Dar nu fu prezent cu gândul în restaurantul lor italian preferat. Mintea îi era departe. Jean nu păru să observe.

Cel puțin, așa spera el.

În timp ce mergea pe autostradă, simți că i se face rău de emoție la gândul a ce avea să se întâmple. Căutase grădinița la internet-café și găsise adresa. Avea să se oprească pe stradă și să privească.

Ajunse în momentul când copiii începeau să iasă din clădire, cu hârtii pictate într-o mânuță și ținându-și mamele de mână cu cealaltă. Se îngrijoră să nu cumva să fi ajuns prea târziu, dar parcă astfel încât să se poată uita în oglinda retrovizoare și nimeni să nu-i vadă fața.

Aproape că le rată. Dawn părea mai bătrână și mai neîngrijită decât în fotografiile de pe Facebook, cu părul prins la spate și cu un pulover vechi, mulat.

Pe Bella o recunoscu din prima. Țopăia pe trotuar. Le urmări în oglindă până

când trecură de mașină și le avu pentru prima dată în vizor. Suficient de VP - 229

aproape cât să vadă machiajul întins de sub ochii lui Dawn și strălucirea aurie a părului Bellei.

Dădură colțul, și el porni mașina.

„Vreau doar să văd unde locuiesc”, își spuse. „Atât. Ce e rău în asta? Nici nu vor ști că am fost acolo”.

Mergând înapoi spre casă, ieși pe dreapta șoselei, urmă un drum de țară, își închise telefonul și se masturbă. Încercă să se gândească la Dawn, dar ea nu-i rămânea în minte. Apoi stătu câteva clipe, șocat de intensitatea experienței și îngrozit de cel care devenise. Va înceta să mai intre pe net, va înceta să se mai uite la filme porno. Era o boală, și el avea să se trateze.

•

Dar pe 2 octombrie i se ceru să facă o livrare în Winchester, și Glen știu că va trece iar pe strada Bellei.

Porni radioul ca să-și distragă atenția, dar nu se gândea decât la strălucirea aurie a părului ei.

„O să mă uit doar să văd dacă sunt acasă, nimic mai mult”, își spuse. Dar, când se opri să pună benzină pe autostradă, cumpără un sac de dormit la reducere și dulciuri.

Era atât de prins în fantezia lui, încât uită să facă livrarea și trebui să se întoarcă la benzinărie. Se simțea ca în vis când jucă în fața clientului rolul agentului de livrare, făcând glume și punându-i întrebări despre afacere, păstrând secretul doar pentru el. Era în drum spre Manor Road și nimic nu-l putea opri.

Senzația de pericol făcea parte din motivație. Glen Taylor, fost funcționar de bancă și soț devotat, își dădea seama de rușinea și dizgrația în care risca să

cadă, dar TallDarkStranger voia să stea aproape de această senzație, s-o atingă, să se molipsească de intensitatea ei.

— Pe curând, Glen! îi spuse unul dintre colegii lui.

— Da, la revedere! răspunse el.

Se duse spre mașină și se urcă în ea. Încă avea timp să se întoarcă, să

pornească spre casă și să redevină el însuși. Dar știa ce vrea să facă și semnaliză

de plecare.

Manor Road era pustie. Toată lumea era la muncă sau stătea în casă.

Conduse încet, ca și cum ar fi căutat adresa, făcând pe șoferul neștiutor. Apoi o văzu, dincolo de gard, uitându-se la o pisicuță care se rostogolea în praf. Timpul se opri în loc, și el se trezi că oprise mașina. Sunetul motorului atrăsese atenția fetiței, care îl privea acum, zâmbindu-i.

VP - 230

Fu trezit la realitate când auzi o ușă trântindu-se în spatele mașinii, și în oglinda laterală văzu un bărbat în vârstă stând în pragul ușii. Glen se depărtă de bordură, viră imediat la stânga pe o străduță laterală și dădu un ocol. Îl văzuse moșul? Îi văzuse fața? Și dacă da, ce? Nu făcuse nimic rău. Parcase mașina, atât.

Dar știu că trebuie să se întoarcă. Fetița îl aștepta.

Ieși cu mașina pe Manor Road și observă că nu mai era nimeni. Singurele ființe vii erau pisica și fetița, dincolo de gard. Fetița îi făcea cu mâna.

Nu-și dădu seama când ieși din mașină și se îndreptă spre ea. Își amintea doar că o luase în brațe și se întorsese cu ea în mașină, legându-i centura de siguranță în scaunul de lângă șofer. Nu durase mai mult de un minut, și ea nu făcuse deloc gălăgie. Luase dulciurile și stătuse cuminte, în timp ce el o ducea departe de Manor Road.

VP - 231

46.

Vineri, 11 iunie 2010

Văduva

Dawn continuă să apară la televizor. Îi place să le spună tuturor că Bella e în viață. Că cei care au răpit-o au făcut-o pentru că nu pot avea copii și își doresc foarte tare să fie părinți. Că au grijă de ea, o iubesc și îi oferă o viață frumoasă.

S-a căsătorit cu unul dintre voluntarii campaniei, un bărbat mai în vârstă care pare s-o atingă tot timpul. Acum are altă fetiță. Unde e dreptatea? își ține strâns copilul în brațe la emisiunile matinale de la televizor, ca să arate ce mamă bună

este, dar nu mă păcălește ea pe mine.

Înainte să moară, dacă era în cameră, Glen închidea într-o doară televizorul, prefăcându-se că nu-i pasă, și apoi ieșea să se plimbe. Dar, dacă nu era acolo, eu mă uitam. Și cumpăram ziarele și revistele în care se scria despre Bella. Îmi plăcea să văd fotografiile și filmulețele cu ea. Cum se juca, râdea, își deschidea cadourile de Crăciun, cum cânta în felul ei copilăresc, bălmăjind cuvintele, cum împingea căruciorul de păpuși. Am deja o colecție din ziarele și revistele în care a apărut Dawn. I-au plăcut dintotdeauna atenția și publicitatea. Cele cinci minute de glorie din viața ei.

Acum mi-a venit și mie rândul.

Mick apare cu sacoșele cu cumpărături și ceva mâncare chinezească.

— N-aveam chef să gătesc, spune Kate râzând. M-am gândit să ne răsfățăm.

Mi-e clar că și Mick va rămâne cu noi, și încerc să-mi amintesc unde am pus cearșafurile și plapuma pentru canapeaua extensibilă.

— Jean, nu-ți face griji pentru mine! spune el cu un zâmbet ștrengăresc. Pot să dorm pe jos. Nu sunt pretențios.

Ridic din umeri. Sunt prea sătulă ca să-mi mai pese. Cu altă ocazie, aș fi alergat să fac paturile, să pun așternuturi noi, să schimb săpunul. Dar acum nimic nu mă mai mișcă. Stau cu o farfurie de tăieței și pui chinezesc pe genunchi și mă întreb dacă mi-a mai rămas energie ca să ridic furculița. Kate și Mick sunt pe canapeaua din fața mea. Mănâncă și ei tăieței, fără prea mult entuziasm.