— E în stare de șoc, domnule. Nici nu știe pe ce lume se află în acest moment. Dați-i puțin timp să-și pună gândurile în ordine! îi facem o vizită peste câteva zile.
— Mâine, mergem mâine, spuse Sparkes ridicându-se.
•
Douăzeci și patru de ore mai târziu se aflau la ușa ei. Jean Taylor era îmbrăcată în negru, părea cu zece ani mai în vârstă și era pregătită pentru sosirea lor.
— Cum te mai simți, Jean?
— Și bine, și rău. Mama lui Glen a rămas cu mine peste noapte, răspunse ea.
Haideți, intrați!
Sparkes se așeză lângă ea pe canapea, în așa fel încât să aibă întreaga ei atenție, și începu să-i vorbească blând. Zara Salmond și Fleur Jones discutaseră
despre întâlnire și conveniseră că cel mai bine era s-o flateze puțin pe Jean la începutul discuției, ca s-o facă să se simtă importantă și să aibă încredere că
deține controlul deplin asupra propriilor decizii.
— Ai fost extrem de importantă pentru Glen, Jean. Ai stat tot timpul lângă el să-l sprijini.
Jean clipi auzind complimentul.
— Eram soția lui, și el se baza pe mine.
— Trebuie să fi fost foarte greu pentru tine în anumite momente, Jean. O
povară greu de suportat.
— Mi-a plăcut s-o fac. Știam că el nu făcea același lucru, reluă ea răspunsul standard, golit aproape de orice conținut.
Salmond se ridică și începu să privească prin cameră.
— Nicio carte poștală deocamdată? întrebă ea.
VP - 238
— Nu mă aștept la niciuna – doar la mesajele obișnuite ale celor care mă
urăsc, spuse Jean.
— Unde va avea loc înmormântarea? întrebă Sparkes.
Mama lui Glen Taylor apăru pe ușă. Era clar că trăsese cu urechea de pe hol.
— La crematoriu. O să fie o slujbă simplă, cu puțini invitați, ca să ne luăm la revedere, nu-i așa Jean?
Jean încuviință, pierdută în gânduri.
— Credeți că vor veni și ziariștii? întrebă ea. Nu știu dacă aș putea face față.
Mary Taylor se așeză pe brațul canapelei lângă nora ei și îi trecu mâna prin păr.
— Vom trece noi și prin asta, Jeanie. Am reușit și până acum. Poate că în sfârșit te vor lăsa în pace.
Remarca îi viza atât pe polițiștii din cameră, cât și pe jurnaliștii care așteptau afară.
— Bat la ușă de la 8 dimineața. Le-am spus că Jean e necăjită și că nu poate vorbi, dar ei nu încetează. Cred că i-ar face bine să vină cu mine, dar văd că
preferă să rămână aici.
— Glen e aici, spuse Jean, și Sparkes se ridică să plece.
VP - 239
48.
Joi, 27 mai 2010
Văduva
Ziua înmormântării a venit atât de repede, încât am lăsat-o pe Mary să
aleagă cântările și elogiile. Nu puteam gândi clar și n-aș fi știut ce să aleg. A mers pe opțiunile clasice: Amazing Grace și Iisus este păstorul meu, pentru că
toată lumea le cunoaște – ceea ce e în regulă, pentru că oricum vom fi doar cincisprezece persoane care vor cânta în capela crematoriului.
Ne-am dus să-l vedem pe Glen la Chapel of Rest. Părea foarte elegant, îmbrăcat în costumul lui scump și cu cravata albastră cu auriu care îi plăcea atât de mult. I-am spălat și călcat cea mai bună cămașă, și arăta foarte bine. Ar fi fost încântat. Desigur, nu era Glen în sicriu. El nu era acolo, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Părea un Glen de ceară. Mama lui plângea, și m-am dat deoparte, lăsând-o o clipă singură cu fiul ei. Mă uitam la mâinile lui, cu unghii rozalii perfecte; mâini nevinovate.
De la capelă, eu și Mary ne-am dus la John Lewis să cumpărăm pălării.
— Aveți acolo modelele, ne-a spus vânzătorul, și am stat în fața a treizeci de pălării negre, încercând să ne imaginăm cum vom arăta la înmormântare.
Eu am ales una cu un voal micuț care să-mi ascundă ochii, iar Mary, una cu bor. Au costat o avere, dar niciuna dintre noi nu avea energie să-i pese. Am ieșit în stradă cu sacoșele, complet pierdute pentru o clipă.
— Haide, Jeanie, să mergem acasă și să bem un ceai! a spus Mary.
Și așa am făcut.
•
Astăzi ne punem noile pălării și ne privim în oglinda de pe hol, înainte să ne urcăm în taxi ca să mergem la crematoriu. Abia dacă o țin pe Mary de mână.
Tatăl lui Glen se holbează pe fereastră la zloata de afară.
— Tot timpul plouă la înmormântări, spuse el. Ce zi cumplită!
Ciudată treabă și înmormântările astea! Cam ca nunțile, cred. Adunări de oameni pe care nu-i vezi cu alte ocazii, mâncare, plânsete și râsete. Chiar și aici, la înmormântarea lui Glen, îl aud pe unul din unchii lui râzând încet cu altcineva.
