în noaptea asta, spuse Sparkes chemând-o lângă el și sărutând-o.

Cam într-o oră urma să ajungă la Dartmouth, iar apoi la Slapton Sands pentru o ciorbă de pește.

Merseră cu ferestrele deschise, lăsând vântul să le ciufulească părul.

— Să lăsăm relele să iasă pe geam! spuse Eileen, așa cum Bob se și aștepta.

Asta era expresia ei de fiecare dată. Pe Bob îl făcu să se gândească la Glen Taylor, dar nu spuse nimic.

La motel, se întinseră pe băncile de afară, bucurându-se de ultima rază de soare și plănuind porția de înot de a doua zi.

— Hai să ne trezim devreme și să mergem în mare! sugeră el.

19 Orășel turistic pe malul mării, nu departe de Londra. În anii ’60-’80 a fost faimos pentru violențele dintre bandele de tineri.

VP - 244

— Mai bine nu. Hai să ne lăfăim în pat, și apoi mai vedem ce facem. Avem o săptămână la dispoziție, Bob, spuse Eileen și râse la gândul unei săptămâni întregi împreună.

Urcară în camera lor târziu și, din obișnuință, Sparkes dădu drumul la televizor pentru ultimele știri, în timp ce Eileen făcea un duș rapid. Imaginea lui Jean Taylor în camera ei de zi în timp ce dădea un interviu îi readuse nodul în stomac, și Sparkes redeveni polițistul dintotdeauna.

— Eileen, draga mea, trebuie să mă întorc, îi spuse el prin ușă. E Jean Taylor.

Spune că Glen a răpit-o pe Bella.

Eileen ieși din baie, înfășurată într-un prosop, cu părul prins într-un turban.

— Poftim? Ce-ai spus? Văzu apoi fețele de la televizor și se prăbuși pe pat.

Dumnezeule, Bob! Se vor sfârși vreodată toate astea?

— Nu, Eileen. Îmi pare rău, dar, până nu aflu ce s-a întâmplat cu fetița, nu se va sfârși nimic. Jean știe, și trebuie s-o interoghez din nou. Poți să fii gata într-un sfert de oră?

Ea încuviință din cap, desfășurând prosopul și ștergându-și părul.

*

Drumul înapoi fu liniștit. Eileen dormi în timp ce Sparkes conduse pe drumurile libere, pornind radioul din oră în oră, ca să vadă dacă sunt noutăți.

Când ajunseră acasă, fu nevoit s-o trezească pe soția lui, apoi se trântiră în pat fără să schimbe aproape nicio vorbă.

VP - 245

50.

Sâmbătă, 13 iunie 2010

Reporterița

— Iat-o, jurnalista-vedetă! strigă redactorul în camera de știri când Kate sosi la serviciu a doua zi. Excepțional interviul, Kate! Bravo!

Urmară o serie de aplauze din partea colegilor și strigăte de „bravo, Kate!”, iar ea roși de emoție și încercă să zâmbească fără să pară îngâmfată.

— Mulțumesc, Simon, spuse ea când ajunse în fine la biroul ei și putu să-și dea jos geanta și haina.

Redactorul de știri, Terry Deacon, se apropiase deja ca să primească și el o porție din laudele șefului.

— Ce avem pentru ziua doi, Kate? Încă un interviu? rânji redactorul-șef triumfător cu dinții lui îngălbeniți.

Kate știa că tipul era la curent cu totul, pentru că trimisese articolul în noaptea de dinainte, dar Simon Pearson voia să se dea puțin în spectacol în fața angajaților. Nu prea avusese ocazia în ultima vreme – „La naiba cu politica!

Unde sunt interviurile exclusive?” era mantra lui –, iar în ziua aceea avea să

stoarcă ultima picătură de sevă din eveniment.

— Avem povestea căsniciei fără copii, spuse Terry. „Oare asta l-a transformat pe domnul Normal într-un monstru?”

Simon zâmbi larg. Kate se strâmbă. Titlul era brutal, transforma munca ei sensibilă din timpul interviului într-un afiș strident de cinema, dar ar fi trebuit să

se deprindă cu asta până acum. „Să vindem povestea!” era o altă mantra a redactorului-șef. Era omul mantrelor. Forța brută și lecțiile învățate pe de rost erau maniera lui preferată de a lucra cu subordonații, fără nimic creativ și fără

prea multe întrebări. „Așa a grăit Simon”, glumeau reporterii.

Redactorul recunoștea un titlu bun când îl scria și credea că merită

întotdeauna să folosești un asemenea titlu de mai multe ori. Poate chiar săptămânal, atunci când îi plăcea în mod deosebit, deși renunța prompt la el atunci când până și el își dădea seama că devenise ținta batjocurii în crâșmele frecventate de jurnaliști. Titlul-întrebare „Acesta să fie cel mai rău om din Anglia?” era clasic. Dădea naștere la pariuri, întreba, nu incrimina.

VP - 246

— Am niște replici foarte bune de-ale văduvei, spuse Kate pornindu-și laptopul.

— Replici senzaționale, adăugă Terry. Toată lumea se zbătea să țină pasul cu noi aseară, iar revistele și presa străină ne cereau deja fotografiile. Suntem la fiecare colț de stradă.

— Îți arăți vârsta, Terry, spuse Simon. Nu mai există colțul de stradă. Nu știai că acum e un sat global?

Redactorul de știri rânji la mustrarea șefului său, hotărât să ia lucrurile mai în glumă. Nimic n-avea să-i strice reușita zilei – publicase știrea anului și avea să se ducă și să ceară mărirea de salariu pe care o merita cu vârf și îndesat și apoi să-și scoată nevasta – sau poate amanta – la o cină la Ritz.

Kate își consulta deja e-mailurile, lăsând bărbații să-și măsoare forțele.

— Kate, cum e Jean Taylor?

Ea se uită la redactorul-șef și observă curiozitatea sinceră cu care-i pusese întrebarea. Omul acesta ocupa unul dintre cele mai influente posturi din industria presei, dar ceea ce-și dorea cu adevărat era să fie din nou reporter, să

se implice în fiecare poveste, să pună întrebări, să aștepte în fața ușilor și să

trimită el însuși articole la birou, nu doar să le citească după alții.

— E mai inteligentă decât lasă să se vadă. Joacă rolul femeii de casă – știi tu, genul care îi stă alături soțului ei –, dar în mintea ei se petrec o groază de lucruri. Îi vine greu, fiindcă eu cred că la început chiar a fost convinsă de nevinovăția lui, dar ceva s-a schimbat. Ceva s-a schimbat în relația lor.