— Kate, nu e de joacă, spuse el, încercând să revină la tonul profesionist.

Ținem legătura.

Se despărțiră în stradă, și el încercă să-i strângă mâna, dar ea se aplecă și-l sărută pe obraz.

VP - 249

51.

Vineri, 11 iunie 2010

Văduva

După plecarea echipei de filmări, mă așez și aștept știrile serii. Tipul de la postul de televiziune mi-a spus c-o să fie știrea serii și așa și este. Pe ecran apare titlul „Văduva din cazul Bellei vorbește pentru prima dată”, și muzica îmi umple camera de zi. Și iată-mă! Nu durează prea mult, dar le spun că nu știu nimic despre dispariția Bellei, însă îl suspectez pe Glen că ar fi vinovat. Le spun foarte clar că nu știu nimic cu certitudine, că Glen nu mi-a mărturisit nimic și că

jurnaliștii au răstălmăcit declarația mea.

Le-am răspuns la întrebări calmă, stând pe canapea. Am recunoscut că mi s-au oferit bani, dar i-am refuzat atunci când am aflat ce scriseseră despre mine.

Au mai transmis o declarație scurtă a ziarului Post și o fotografie cu Kate și Mick plecând de la mine de acasă. Și asta a fost tot.

Aștept să sune telefonul. Primul apel e de la Mary, mama lui Glen.

— Cum ai putut să spui așa ceva, Jeanie? mă întreabă ea.

— Știi la fel de bine ca și mine, Mary. Te rog, nu te preface că nu l-ai suspectat, pentru că știu că nu e așa.

Tace și îmi spune că o să mă sune mâine.

Apoi sună Kate. Îmi vorbește cu o atitudine profesionistă și îmi spune că

ziarul va publica declarația mea de la televizor pentru ca eu să pot prezenta și

„versiunea mea”.

Râd de obrăznicia ei.

— Tu trebuia să publici versiunea mea, îi zic. Tot timpul îți minți victimele?

Ignoră întrebarea și-mi spune că o pot suna oricând pe mobil, iar eu închid fără să-mi iau la revedere.

•

Ziarul îmi e pus a doua zi în cutia de scrisori. N-am abonament. Mă întreb dacă Kate e cea care l-a adus. Sau vreun vecin. Titlul e strident, „VĂDUVA RECUNOAȘTE VINA UCIGAȘULUI BELLEI”, iar eu tremur prea tare ca să deschid ziarul. Fotografia mea e pe prima pagină, cu privirea pierdută așa cum mi-a cerut Mick. Îl pun pe masa din bucătărie și aștept.

VP - 250

Telefonul sună toată dimineața. Presa, televiziunea, radioul, familia. Mama mă sună și-mi reproșează printre suspine rușinea pe care am adus-o pe capul lor, iar pe tata îl aud urlând în fundal că ar fi trebuit să-l ascult atunci când m-a avertizat să nu mă mărit cu Glen. Nu m-a avertizat niciodată, dar cred că acum își dorește s-o fi făcut.

Încerc s-o consolez pe mama, să-i spun că ziariștii mi-au distorsionat declarațiile, dar e inutil, și până la urmă îmi închide telefonul în nas.

Mă simt epuizată, așa că scot telefonul din priză și mă întind pe pat. Mă

gândesc la Bella și Glen. Și la ultimele zile de dinainte să moară.

Începuse să mă întrebe ce-aveam să fac pe viitor.

— O să mă părăsești, Jeanie? spunea.

Îi spuneam că „mă duc să fac un ceai” și-l lăsam să stea acolo. Aveam prea multe pe cap. Trădări. Decizii. Planuri.

Și nici nu i-am mai vorbit, decât când era strict nevoie.

— E mama ta la telefon.

Minimul necesar.

Era ca o fantomă, umbla după mine peste tot prin casă. Îl surprindeam urmărindu-mă cu privirea din spatele ziarului, îl aveam la mână. Nu știa ce va face micuța lui Jeanie și era speriat de moarte.

Nu m-a lăsat să ies singură din casă în săptămâna aia. Pe oriunde mă

duceam, venea cu mine. Probabil credea că o să mă duc direct la Bob Sparkes.

Asta pentru că nu înțelegea nimic din mine. N-aveam de gând să spun nimănui nimic. Nu ca să-l protejez – să fim serioși!

În sâmbăta aceea, era în spatele meu în timp ce ieșeam de la Sainsbury’s, și l-am văzut cum se uita la o fetiță într-un cărucior. Numai o clipă, dar am văzut ceva în ochii lui. Ceva mort. Și l-am împins de lângă căruciorul fetiței. L-am împins numai puțin, și el s-a împiedicat de bordură și a căzut pe stradă.

Autobuzul a apărut în același moment. Totul s-a întâmplat atât de repede, și-mi amintesc că mă uitam la el întins acolo pe trotuar, într-o baltă de sânge și gândindu-mă: „Ei, asta e! S-a terminat cu aiurelile lui”.

Asta mă face o criminală? Mă uit în oglindă să văd dacă mi se citește ceva în ochi, dar nu cred. Glen a murit repede și ușor. Ar fi putut să sufere ani de zile, întrebându-se când avea să iasă adevărul la iveală. Oamenii că el nu se pot stăpâni, așa am auzit, prin urmare n-am făcut decât să-l ajut.

O să vând casa cât pot de repede. Trebuie să aștept să se termine ancheta coronerului, dar Tom Payne e de părere că va fi deschisă și închisă fără

probleme. Trebuie doar să spun că Glen s-a împiedicat, și totul va lua sfârșit. Voi putea s-o iau de la capăt.

VP - 251

Am sunat ieri un agent imobiliar să aflu ce sumă aș putea să obțin pentru casă. I-am dat numele meu, dar n-a părut să-l recunoască – o va face la un moment, dar i-am spus că vreau o vânzare rapidă, și o să vină mâine dimineață

să evalueze totul. Mă întreb dacă notorietatea lui Glen va crește sau va scădea prețul casei. Vreun nebun ar putea să plătească chiar mai mult. Nu se știe niciodată.

Încă mă gândesc unde să mă duc, dar cu siguranță voi părăsi Londra. O să

caut online, poate în străinătate sau poate în sud, spre Hampshire. Ca să fiu alături de fetița mea.

VP - 252

52.