•

Jean ieși repede pe ușă. Lampa de pe verandă se aprinse automat, și ea stătu în conul ei de lumină, scrutând strada să vadă dacă era pe undeva vreun semn de viață. Apăsă telecomanda mașinii, și sunetul de deblocare a ușilor ricoșă de pereții casei de vizavi în timp ce ea deschidea ușa și se urca la volan. Purta tot rochia de doliu.

Două străzi mai departe, Zara Salmond porni mașina și așteptă instrucțiuni din partea echipei de supraveghere. Sparkes stătea pierdut în gânduri lângă ea, cu harta pe genunchi.

— A luat-o pe autostrada A2 în direcția M25, îi spuse în telefon ofițerul din duba anonimă folosită de agenții sub acoperire.

Cei doi porniră în urmărirea lui Jean.

— Pun pariu că se duce în Hampshire, spuse Salmond mărind viteza.

— Hai să nu facem scenarii! răspunse Sparkes.

Nu mai suporta să-și facă speranțe și se mulțumi să urmărească drumul cu degetul pe hartă.

20 Concurs televizat de cultură generală, foarte apreciat în Marea Britanie.

VP - 258

Soarele de dimineață începea să lumineze cerul, dar GPS-ul încă nu-și schimbase ecranul nocturn în momentul în care virară pe autostrada M3 spre Southampton. Echipa de urmărire era împrăștiată pe o distanță de câțiva kilometri, cu Sparkes și Salmond mai în spate, ca să nu fie reperați.

— Semnalizează că trage pe dreapta, la benzinărie, îl informară pe Sparkes cei din dubă. Unde vă sunt agenții? Trebuie să schimbăm locurile între noi, altfel o să ne vadă.

— O să vă înlocuiască imediat. Avem o altă mașină care așteaptă la următoarea intersecție. Rămâneți aproape până iese de la benzinărie, apoi preluăm noi, spuse Sparkes.

Duba pătrunse în zona de parcare și se ascunse între două mașini undeva în spatele țintei. Un agent ieși din mașină, se scărpină în cap și se dezmorți, apoi porni după Jean Taylor. Aceasta se duse la toaletă, iar polițistul se așeză la coadă să cumpere un burger. În timp ce o aștepta să iasă, se prefăcea că

analizează conținutul nutritiv al mâncărurilor din meniul de pe tejghea. Nu dură

mult, și Jean ieși scuturându-și apa de pe mâini. Agentul mușcă din dublul burger pe care și-l luase, iar Jean se îndreptă spre magazin, de unde alese un buchet cu boboci roz de trandafir și crini albi, înfășurat într-un ambalaj de hârtie și celofan roz. Îl duse la nas să miroasă staminele parfumate și se îndreptă spre raionul de dulciuri, de unde luă un pachețel colorat. Skittles, își notă polițistul, postat în celălalt capăt al magazinului gol. Apoi Jean se așeză la coadă să

plătească.

— A cumpărat flori și dulciuri, domnule. Se îndreaptă spre mașină. O

urmărim până pe șosea, apoi vă lăsăm s-o preluați.

Sparkes și Salmond se uitară unul la celălalt.

— Se duce la un mormânt, spuse Sparkes, cu gura uscată. Pregătiți agenții!

•

Cinci minute mai târziu, două alte vehicule urmăreau vehiculul-țintă, depășindu-se constant și având grijă să rămână la trei mașini înapoia lui. Jean conducea constant, cu suta la oră. O șoferiță atentă. „Probabil nu e obișnuită să

conducă singură pe autostradă”, se gândi Sparkes. „Mă întreb dacă e pentru prima dată când face drumul”.

Sparkes și Salmond nu-și vorbiseră de când ieșiseră de la benzinărie; se concentrau asupra conversațiilor pe care le auzeau prin stațiile polițiștilor. Dar la Winchester, când auziră că mașina lui Jean Taylor ieșise de pe autostradă și virase spre est, Sparkes îi spuse lui Salmond să calce accelerația. Era ceva trafic, dar mașina lui Jean se afla la mai puțin de doi kilometri de ei, și o altă mașină a poliției mergea între vehiculul lor și cel al văduvei.

VP - 259

— Se oprește, anunță ofițerul. Copaci pe dreapta, drum, nicio poartă.

Trebuie să continui, altfel mă vede. E a dumneavoastră.

— Încet, Salmond! spuse Sparkes. Ușor și cu grijă!

Fu cât pe ce să rateze mașina, parcată pe drumul mocirlos, dar Sparkes zări niște luciri metalice printre copaci în ultimul moment.

— E acolo, îi spuse lui Salmond, care încetini și întoarse. Parchează peste drum! Vom avea nevoie de acces pentru celelalte vehicule.

Când se dădură jos din mașină, o ploaie măruntă începu să cadă printre copaci, și cei doi își scoaseră jachetele din portbagaj.

— Probabil a auzit mașina, șopti Sparkes. Nu știu până unde se întind copacii ăștia. Așteaptă tu echipa, iar eu o iau înainte. Te sun când am nevoie de tine.

Salmond încuviință din cap, și ochii i se umplură brusc de lacrimi.

Sparkes traversă în grabă strada, întorcându-se și făcându-i semn cu mâna înainte să dispară printre copaci.

Nu era încă suficientă lumină în pădure, și merse cu grijă. Nu auzea nimic în afara propriei respirații și a ciorilor care croncăneau deasupra, deranjate de prezența lui.

Brusc, văzu mișcare undeva înainte. O lumină albicioasă, fulgurantă, în ceață.

Se opri și așteptă un moment ca să se pregătească. Trebuia să se liniștească

puțin, și se bucură că Salmond nu era acolo să-l vadă tremurând ca un scufundător înainte să sară. Respiră adânc și înaintă cu grijă. Se temea să nu se ciocnească de ea. Nu voia s-o sperie.

Apoi o văzu, pe pământ, sub un copac. Stătea pe un palton, cu picioarele într-o parte, ca și cum ar fi fost la picnic. Alături de ea, buchetul de flori ambalat.

— Tu ești, Bob?

El îngheță la auzul vocii ei.

— Da, Jean.

— Mi s-a părut că aud o mașină. Am știut că tu ești.

— De ce ești aici, Jean?

— Jeanie. Prefer să mi se spună Jeanie, spuse ea, fără să-l privească.

— De ce ești aici, Jeanie?

— Am venit s-o văd pe fetița noastră.

Sparkes veni în spatele ei, apoi își dădu haina jos și se așeză pe ea, ca să fie lângă Jean Taylor.

— Cine e fetița ta, Jeanie?