poliția o să-și îndrepte iar privirile spre noi. O să-i fac probleme lui Glen. Sparkes se uită la mine, dar cred că n-ar trebui să spun nimic, să fac pe proasta și să-l las să continue cu întrebările. Și bineînțeles că așa face.
— Te-ai înscris în campanie, Jean, sau altcineva a folosit contul tău?
Se referă la Glen, cred.
— Cum aș putea să știu, domnule inspector?
Trebuie să păstrez distanța. Nu vreau să-i spun pe numele mic. Unde e Glen?
A spus că iese doar pentru zece minute. În cele din urmă, aud cheia în ușă.
— Suntem aici, Glen. Domnul inspector Sparkes e aici.
Glen se uită la noi, are haina încă pe el, și încuviințează din cap. Bob Sparkes se ridică și se duce pe hol să vorbească doar cu Glen. Rămân pe canapea, împietrită, temându-mă că Glen se va înfuria pentru povestea cu Facebookul, dar nu aud voci nervoase, ci ușa care se închide.
VP - 205
— A plecat, spune Glen din hol. Nu trebuia să vină. I-am spus că e hărțuire și a plecat. Ce te-a întrebat?
— Nimic. Voia să știe când te întorci.
Chiar a vrut.
Mă duc sus în cameră și-mi pun ciorapii la uscat pe uscătorul din baie, apoi îmi scot laptopul ca să văd dacă mă pot șterge de pe pagina de Facebook a Bellei. Oarecum inutil, dacă mă gândesc că poliția a aflat deja. Dar Glen nu știe.
Nu cred că inspectorul i-a spus ceva. Frumos din partea lui.
Dar sunt aproape sigură c-o să se întoarcă.
•
Când cobor, Glen cotrobăie prin frigider ca să-și facă un sandviș. Îl împing la o parte în glumă ca să i-l pregătesc eu.
— Cum îl vrei? Cu ton sau cașcaval?
— Cu ton. Ai și ceva chipsuri pe lângă?
I-l pun pe o farfurie asezonată cu salată și roșii. Trebuie să consume mai multe legume proaspete. E cam palid și s-a și îngrășat.
— Unde ai fost? îl întreb și îi dau farfuria. Adineauri?
Glen face fața aia a lui din momentele când îl enervez.
— Am fost până jos să cumpăr un ziar. Nu mă mai tot verifica!
— Sunt curioasă, atâta tot. Cum e sandvișul? Pot să citesc ziarul?
— Am uitat să-l cumpăr. Acum lasă-mă să mănânc în liniște!
Mă duc în cealaltă cameră și încerc să nu mă îngrijorez, dar am impresia că o ia de la capăt. Cu aiurelile lui. A început iar să dispară. Nu în casă, pentru că aș
ști. Dar uneori iese câte o oră sau două și se întoarce incapabil să-mi spună
unde a fost, și se enervează dacă îi pun prea multe întrebări.
Nu vreau cu adevărat să știu ce face, dar am nevoie să știu. Sinceră să fiu, am crezut că din cauza asta a venit azi Bob Sparkes pe la noi. M-am gândit că l-au prins iar făcând ceva pe calculator.
Încerc atât de mult să nu mă îndoiesc de el, dar în unele zile – ca azi – mi-e foarte greu. Încep să-mi imaginez ce s-ar putea întâmpla. N-are sens să te gândești la ce e mai rău, așa îi spune tata mamei mele, dar e greu să te controlezi. E greu când ce e mai rău se află la doi pași. Dincolo de ușă.
Trebuie să fac ceva ca să-l opresc. Dacă nu, suntem amândoi pierduți.
VP - 206
41.
Vineri, 11 iunie 2010
Văduva
Tom Payne mă sună la hotel. Contractul e OK, îmi spune, dar se teme de ceea ce va scrie ziarul. Mi-e greu să vorbesc la telefon cu Kate lângă mine, așa că mă
duc la baie ca să fiu singură.
— Ziariștii nu-ți sunt prieteni, Jean, îmi spune el. Vor scrie povestea pe care vor s-o scrie. Nu e stipulat nicăieri în contract că ai control asupra textului final, deci, dacă ei răstălmăcesc faptele, n-o să ai ce face. Sunt îngrijorat că ai intrat în povestea asta singură. Vrei să vin acolo?
Nu vreau. Tom o să încerce să mă convingă să mă răzgândesc, dar eu știu ce am de făcut. Sunt pregătită.
— Sunt în regulă, Tom, mulțumesc. Te sun după să-ți spun cum a fost.
