Încuviințez din cap, căci la asta m-am gândit și eu. Genul acela de poze pe care le vezi în revistele sau filmele pentru adulți.
— Dar ce făcea el nu era normal. Îmi spunea că găsea tot timpul lucruri noi la care să se uite, că nu se putea abține. Îmi spunea că dădea peste fotografiile alea din greșeală, dar așa ceva nu se poate, nu?
Kate dă din umeri, apoi clatină din cap.
— Trebuie să plătești, îi spun eu. Să dai numărul cardului, numele și adresa.
Toate detaliile de contact. Nu poți pur și simplu să dai din întâmplare peste un asemenea site. E un act deliberat ce necesită timp și concentrare – asta a spus martorul poliției la proces. Și că Glen al meu intra pe site-uri noapte de noapte, căutând chestii din ce în ce mai oribile. Poze și filme noi, cu sutele, a spus polițistul. Cu sutele! Nici n-ai crede că sunt atâtea pe internet. Glen îmi spunea că ura să se uite la ele, dar că era ceva în el care îl forța să continue. Că e ca o boală și că nu se putea abține. Și dădea vina pe mine.
Kate mă privește, îndemnându-mă parcă să continui, iar acum e prea târziu să mă mai opresc.
— Îmi spunea că eu îl adusesem în starea asta. Dar m-a trădat. Se prefăcea că e un bărbat normal, mergea la muncă, ieșea la bere cu prietenii și mă ajuta să
VP - 209
spăl vasele, dar în fiecare noapte, în camera de oaspeți, se transforma într-un monstru. Nu mai era Glen. El era bolnav, nu eu. Dacă făcea asta, cred că era capabil de orice.
Mă opresc brusc, șocată de sunetul vocii mele. Iar ea se uită la mine.
Încetează să mai noteze, se apleacă spre mine și își pune mâna peste a mea. A ei e caldă și uscată, și îmi întorc palma în sus, ca s-o țin.
— Jean, știu cât de greu trebuie să fie, îmi spune ea și pare că vorbește serios.
Vreau să mă opresc din povestit, dar mă strânge din nou de mână.
— E așa o ușurare să pot spune toate astea! îi spun eu, și lacrimile încep să-mi curgă.
Îmi dă un șervețel, și îmi suflu tare nasul. Deși plâng, continui să povestesc.
— Nu știam că face asta, chiar nu știam. L-aș fi părăsit dacă aș fi știut. N-aș fi putut sta lângă un asemenea monstru.
— Dar ai stat și după ce ai aflat.
— A trebuit să stau. Mi-a explicat lucrurile în așa fel încât nici nu mai știam ce e în regulă și ce nu. M-a făcut să mă simt vinovată pentru dependența lui. Totul era inventat de poliție, de banca la care a lucrat sau de firmele de internet. Apoi m-a învinuit pe mine. M-a făcut să cred că era vina mea. Era foarte convingător când îmi spunea toate astea. Ajungeam să-l cred.
Chiar așa a fost. Dar acum el nu mai e aici și nu mai poate să mă facă să cred ce vrea.
— Și Bella? mă întreabă Kate, așa cum știam c-o s-o facă. Ce crezi despre Bella? El a răpit-o?
Am ajuns prea departe ca să mă mai pot opri.
— Da. Cred că el a răpit-o.
În cameră se face liniște, și închid ochii.
— Ți-a spus el că a răpit-o? Ce crezi că a făcut cu ea? Unde a ascuns-o?
Întrebările ei mă agresează, vin una peste alta. Nu mai pot gândi. Nu mai am voie să spun nimic, altfel voi pierde totul.
— Nu știu, Kate, spun.
Efortul de a mă stăpâni să nu spun mai mult mă copleșește și-mi produce frisoane, așa că mă strâng în brațe. Kate se ridică de pe scaun, se așază pe brațul fotoliului meu și își pune o mână pe după umerii mei. Senzația e minunată, ca atunci când mama mă ținea la piept ca să mă înveselească, în copilărie.
— Nu plânge, mititico! îmi spunea și mă strângea în brațe, ca să mă simt în siguranță.
VP - 210
Nimic nu-mi mai putea face rău atunci. Sigur că acum e altceva. Kate Waters nu mă poate proteja de ceea ce urmează, dar îmi odihnesc capul pe ea preț de câteva momente.
Începe iar, încet:
— Glen ți-a spus ceva despre Bella? înainte să moară?
— Nu, șoptesc eu.
Apoi aud o bătaie în ușă. E semnalul secret. Trebuie să fie Mick. Kate murmură ceva și o simt că nu știe dacă să-i spună lui Mick să se ducă naibii sau să-l lase să intre. Își ia brațul de pe mine, ridică din sprâncene în semn de
„fotografii naibii!”, apoi se duce la ușă. Conversația dintre ei e tensionată și-și vorbesc în șoaptă. Îmi trec pe la ureche cuvintele „nu acum”, dar Mick nu vrea să plece. Îi spune că trebuie să facă niște fotografii chiar în clipa asta pentru că
redactorul foto „face urât”. Mă ridic și mă duc la baie să mă aranjez puțin înainte ca el să intre.
Mă uit în oglindă: fața mi-e roșie, ochii, obosiți și încercănați.
— Doamne, cum arăt? îmi spun cu voce tare.
Spun asta deseori – în ultima vreme, aproape de fiecare dată când mă uit în oglindă. Arăt oribil, și n-am ce să fac, așa că decid să fac o baie. Nu aud ce se întâmplă în cameră până când nu închid robinetul. Kate țipă, Mick urlă și el.
— Unde e? strigă el.
