Din când în când, ridica privirea din monitor ca să reformuleze vreo expresie și descoperea chipul unei femei reflectat în uriașa oglindă de deasupra biroului.
Arăta ca o străină – serioasă, preocupată de ceva distant și întrucâtva mai tânără. Nu arăta nici a mamă și nici a femeie. Arăta a jurnalistă.
Telefonul îi sună după ce termină secțiunea cu citatele criminalului, și ea răspunse imediat.
— Bună, Terry! Tocmai am ieșit din interviu. Am o propoziție genială de la văduvă.
Un sfert de oră mai târziu, Terry o sună din nou. Îi făcuseră loc în ziarul de a doua zi pe trei pagini și plănuiau și partea a doua pentru următorul număr. Kate nu trebuia decât să termine de redactat.
— Două mii cinci sute de cuvinte pentru interior, Kate. Să lăsăm povestea din fundal și detaliile despre căsătoria lor pentru numărul următor. Astăzi montăm explozibilul, bine?
Femeia serioasă din oglindă încuviința din cap.
Se întreba ce face Jean Taylor în camera de alături în timp ce ea redactează
interviul. „Ciudată slujbă!” își spuse ea, începând să scoată din text citatele interesante despre căsnicia soților Taylor și să le mute în articolul pentru numărul următor.
În ciuda părerii cvasigenerale, bărbații și femeile obișnuite care se confruntau cu tot felul de drame și intrau în vizorul lui Kate îi erau recunoscători pentru atenția pe care le-o acorda și pentru poveștile pe care le scria despre ei.
Celebritățile, criminalii și diverși alți critici considerau că toată lumea urăște presa pentru că ei o urau, dar multe dintre persoanele intervievate de Kate ținuseră legătura cu ea mulți ani după apariția interviurilor. Ea făcea parte din viața lor, dintr-un eveniment care le schimbase existența celor mai mulți dintre ei.
— E o atmosferă foarte intensă și intimă în momentele pe care le petrec cu ei, îi spusese ea lui Steve la începutul relației lor. Chiar și dacă e vorba de doar VP - 214
câteva ore. E ca atunci când întâlnești pe cineva în timpul unei călătorii lungi cu trenul și-i povestești totul. Pentru că poți, pentru că e un moment unic.
Steve râsese de seriozitatea ei.
Se cunoscuseră prin intermediul unor prieteni, la o petrecere dezastruoasă
din nordul Londrei, și scânteia dintre ei se aprinsese în momentul în care amândoi râseseră în cel mai nepotrivit moment, ofensându-le definitiv pe gazde.
În taxi, în drum spre casă, Steve se așezase pe scaunul din fața ei ca s-o privească, și discutară, beți, despre ei înșiși.
Steve era la momentul acela student la medicină în anul terminal, lucra cu pacienți bolnavi de cancer și avea o părere negativă despre jurnalism, considerându-l o profesie superficială, iar Kate îl înțelesese. Era o prejudecată
comună, și Kate încercase să-i explice de ce jurnalismul era atât de important pentru ea. Apoi așteptase să vadă dacă povestea lor de dragoste prindea aripi, și, când așa se petrecuseră lucrurile, Steve își schimbase treptat viziunea.
Fusese martorul apelurilor matinale disperate și al nopților târzii pe care Kate le petrecea citind dosare de tribunal sau plecând cu mașina ca să urmeze o pistă
pentru un nou articol. Era treabă serioasă, iar dovadă stătea numărul mare de felicitări pe care le primea de Crăciun și care se alăturau celor primite de pacienții recunoscători doctorului Steve. Cărțile ei poștale erau trimise de părinți ai căror fii fuseseră uciși, de victime ale violurilor, de supraviețuitori ai accidentelor aviatice, de foste victime ale unor răpiri și de cei care reușeau să
câștige procese dificile. Toate își găseau loc printre decorațiunile de Crăciun atârnate pe ghirlande în casă încă de la începutul lunii decembrie. Amintiri ale unor zile fericite.
Două ore mai târziu, Kate dădea formă finală articolului: citea, recitea, căuta să nu fi repetat adjective, modifica anumite formulări pe ici, pe colo, și încerca să-l recitească dintr-o nouă perspectivă. Mai avea aproximativ cinci minute până când telefonul urma să sune, și, de la capătul celălalt al firului, Terry avea să urle după o copie, iar ea avea să apese butonul „trimite”. Dar deocamdată nu voia să renunțe la poveste, își dădu brusc seama că nu discutase cu Mick despre partea a doua a articolului și îl sună să verifice.
El îi răspunse cu o voce foarte relaxată – probabil că stătea întins în pat, uitându-se la un film porno pe un canal privat.
— Mick, îmi cer scuze, dar cei de la birou vor să publice povestea în două
numere. Voiam doar să știu dacă ești mulțumit de materialul pe care-l ai.
Nu era.
— Hai să-i cerem lui Jean să facă un nou set de fotografii! sugeră el.
VP - 215
Kate o sună pe Jean în camera cealaltă, pregătită să-i solicite voios un nou set de fotografii care n-ar fi durat mult, dar nu-i răspunse nimeni. Auzea țârâitul telefonului prin perete.
— Haide, Jean, ridică receptorul! murmură ea.
Își puse repede pantofii, se duse alături cu pași târșâiți și bătu la ușă.
— Jean! o chemă ea, aproape atingând lemnul cu buzele.
Mick ieși din camera lui cu o cameră video în mâini.
— Nu răspunde. Ce naiba face? întrebă Kate și bătu din nou la ușă.
— Liniștește-te! Poate e la spa. I-a plăcut mult ședința de masaj, spuse Mick.
Kate fugi spre lift, dar se întoarse și o luă la goană pe coridor spre camera ei.
Trebuia să trimită povestea înainte de toate.
— Asta îi va ține ocupați pe cei mari cât timp o căutăm, îi strigă ea lui Mick.
Esteticiana de la spa-ul în care mirosea a flori de ylang-ylang nu le fu de niciun ajutor. Clătină plină de regret din capul cu părul strâns în coc în timp ce parcurgea cu degetul lista de nume de pe ecranul din fața ei, rostind în șoaptă
