— La baie, unde naiba crezi? Cretinule, tocmai atinsesem un punct sensibil în interviu, și a trebuit să apari tu.
Mă relaxez în spuma din cada hotelului, mă stropesc cu apă și mă gândesc.
Decid să nu spun mai mult decât am spus deja. Voi sta să fac poze pentru că le-am promis, dar imediat după plec direct acasă. Iată, o decizie luată numai de mine. Vezi, Glen? Du-te dracului! Și zâmbesc.
•
Un sfert de oră mai târziu ies din baie, rozalie toată de la apa caldă și cu părul încrețit de aburi. Kate și Mick sunt în cameră, nu se uită unul la celălalt și nici nu-și vorbesc.
— Jean, ești în regulă? mă întreabă Kate ridicându-se de pe scaun. Îmi făceam griji. N-ai auzit când te-am strigat?
Chiar îmi pare rău pentru ea. Cred c-o zăpăcesc de tot, dar trebuie să mă
gândesc la mine.
Mick încearcă să-mi zâmbească.
— Jean, arăți minunat, mă minte el. Te deranjează dacă-ți fac niște poze cât încă e lumina bună?
VP - 211
Încuviințez din cap și mă uit după peria de păr. Kate vine să mă ajute și îmi spune:
— Îmi pare rău, dar trebuie să facem și asta. Promit că n-o să doară prea tare.
Apoi îmi strânge mâna.
Trebuie să mergem afară, pentru Mick crede că așa va arăta mai natural.
„Mai natural decât ce?” îmi vine să-l întreb, dar nu mă mai obosesc. Să
terminăm cu asta, ca să pot pleca acasă.
Mă pune să mă plimb prin grădina hotelului, dintr-un capăt într-altul, să mă
apropii și să mă depărtez de obiectiv.
— Privește în zare, Jean! Poți să te îmbraci în altceva? O să am nevoie de mai multe fotografii.
Mă conformez și mă întorc în cameră să-mi pun puloverul albastru cel nou, iau un colier împrumut de la Kate și mă întorc pe scări. Cred că recepționera își spune că sunt o vedetă sau așa ceva. De fapt, bănuiesc că sunt pe cale să devin.
Vedetă.
După ce Mick se plictisește să mă tot sprijine de copaci, să mă așeze pe bancă, să mă cocoațe pe gard și să mă plimbe pe cărări – „Nu zâmbi, Jean!” –, intrăm cu toții în hotel.
Kate spune că trebuie să se apuce de articol, iar Mick, să descarce pozele pe calculator. Stăm pe coridorul din fața camerelor, și Kate îmi spune să mă relaxez vreo două ore și să comand orice vreau, în contul lor. După ce ea se întoarce în camera ei, iar eu într-a mea, încep să-mi împachetez lucrurile într-o valiză. Nu știu dac-am să țin hainele pe care mi le-a cumpărat ziarul, dar sunt deja îmbrăcată cu o mare parte din ele și n-am chef să mă schimb. Apoi mă așez din nou. Pentru o clipă, nu mai știu dacă pot să plec. Dar e ridicol. Am aproape 40
de ani. Pot face tot ce vreau. Îmi iau lucrurile și cobor pe scări. Recepționera e numai un zâmbet, probabil încă mă crede vreo celebritate. Îi cer să-mi cheme un taxi care să mă ducă la cea mai apropiată gară și aștept pe un fotoliu în fața unui bol cu mere. Iau un măr și mușc cu sete din el.
VP - 212
42.
Vineri, 11 iunie 2010
Reporterița
Kate se trânti pe scaun la biroul ei în stil Regency și dădu la o parte tamponul de piele. Laptopul ei uzat și multiubit era pe pat, acolo unde îl lăsase dimineață, după ce-și notase informațiile în timp ce bea prima ceașcă de cafea a zilei.
Cablul șerpuia peste întinderea albă a cearșafurilor până la o priză din spatele noptierei. Îl descurcă și-l băgă din nou în priză, își dădu haina jos și porni laptopul. Avea în cap numai vocea lui Jean Taylor, și povestea i se contura deja în minte.
Când scria, Kate se arunca asupra hârtiei, fără niciun plan. Nu doar când scria, ci și în viață, de fapt. Unii dintre colegii ei foloseau carnețele de notițe, marcau citatele cu câte o steluță și subliniau ideile importante. Unii chiar numerotau paragrafele, ca și cum se temeau că notițele le-ar putea dispărea sau că ar rupe vreo vrajă în momentul în care s-ar apuca să scrie.
Alții – cei cu adevărat talentați, după cum considera Kate – scriau în minte articolul, la o cafea sau la o bere, și apoi îl copiau doar pe foaie, sub forma unui text curgător și interesant. Kate folosea ambele metode, în funcție de ce se petrecea în jur; scrise puțin în minte după terminarea interviului, apoi continuă
povestea pe laptop, scriind fără încetare, editând și corectând pe parcurs.
Era ciudat: deși toți scriau la calculator, jurnaliștii din generația lui Kate încă
vorbeau de parcă ar fi mâzgălit pe bucățele de hârtie și și-ar fi dictat articolele la telefon unor angajați lipsiți de inimă – „Mai ai mult?” în cabine telefonice murdare de urină. Kate își începuse cariera chiar la sfârșitul perioadei de glorie a renumitei străzi Fleet Street15, dar îi plăcuse enorm latura mai primitivă a jurnalismului de pe vremea aceea. Redacția vuia de vocile ziariștilor. Acum, încăperea era open space, tăcută și mobilată elegant de către designeri. Părea mai degrabă un birou de asigurări decât sediul unui ziar național și, din cauza tăcerii, comportamentele urâte și personajele colorate de pe vremuri dispăruseră. Acum era o lume gri.
15 Vestită stradă în centrul Londrei, unde, până în anii ’80, și-au avut sediul principalele ziare britanice cu acoperire națională.
VP - 213
Ar fi trebuit să-i telefoneze redactorului, dar n-avea chef să audă iar întrebarea despre cum stătea cu interviul. În mod sigur el s-ar fi amestecat, i-ar fi spus cum să-l scrie, deși nu știa decât câteva citate. Apoi avea să intre cu pași mari în biroul redactorului-șef și să-i spună că obținuse prada cea mare. Era recompensa lui – pe care o primea rareori – pentru toate rahaturile pe care trebuia să le înghită. Kate înțelegea asta, dar voia să-și savureze victoria; obținuse o mărturisire de la Jean despre Glen și Bella. Nu era o dezvăluire completă, dar Jean îi spusese că, după părerea ei, Glen o răpise pe fetiță.
Suficient. Primele cuvinte revelatorii ale văduvei. Kate începu să tasteze.
