— Bella, bineînțeles. E aici. Glen a adus-o aici.

VP - 260

54.

Sâmbătă, 3 iulie 2010

Văduva

Nu m-am putut stăpâni. A trebuit să mă duc s-o văd. Interviul și ancheta coronerului au schimbat ceva în mine, gândurile mi se rostogoleau fără să le mai pot opri, și nici măcar calmantele nu m-au ajutat. Crezusem că, după moartea lui Glen, mă voi liniști, dar n-a fost așa. Tot timpul mă gândeam. Nu puteam să

mănânc sau să dorm. Știam că trebuie să mă duc s-o văd. Nimic altceva nu mai conta.

N-a fost prima mea vizită. Glen m-a dus la mormântul Bellei în lunea de dinainte să moară. Asta după ce s-a așezat atunci pe pat, lângă mine, și mi-a spus că nu mai are somn. A început să-mi povestească despre ziua în care dispăruse Bella, chircit pe partea lui de pat, cu spatele la mine, fără să mă lase să-i văd chipul. Eu nu m-am mișcat. Mă temeam să nu rup vraja și să se oprească din povestit. Așa că l-am ascultat fără să spun nimic.

Mi-a spus că o răpise pe Bella pentru că așa voise ea. Nu visase. Știa că o lăsase singură la marginea unei pădurici, în drum spre casă, și știa că făcuse ceva oribil. Bella adormise în spatele dubei, într-un sac de dormit pe care Glen îl avea acolo. Pur și simplu o scosese din sac, încă adormită, și o pusese lângă un copac ca s-o găsească lumea. Îi lăsase câteva dulciuri să le mănânce. Skittles.

Voise să cheme poliția, dar era în stare de șoc.

Apoi s-a ridicat și a ieșit din cameră înainte ca eu să pot spune ceva. Am rămas întinsă ca și cum aș fi putut opri timpul în loc, dar mintea mi-o luase înainte. Nu mă puteam întreba decât de ce avea el un sac de dormit în mașină.

De unde-l luase? Nu voiam să mă gândesc la ce se putuse întâmpla în dubă. La ce făcuse soțul meu.

Am vrut să mă lepăd de orice gând, așa că m-am băgat la duș, lăsând apa să-mi curgă peste cap și să-mi umple urechile. Dar nimic nu-mi putea opri mintea.

M-am dus după el în bucătărie și i-am spus că o s-o găsim. Glen s-a uitat pierdut la mine și mi-a spus:

— Jeanie, am părăsit-o acolo acum aproape patru ani.

Dar eu nu puteam accepta un „nu”.

VP - 261

— Trebuie s-o găsim, i-am spus.

•

Ne urcăm în mașină să mergem după Bella. Mă uit în jur, să fiu sigură că nu ne vede nimeni ieșind din casă, dar jurnaliștii nu mai locuiesc pe strada noastră.

Am hotărât ca, dacă ne vede un vecin, să-i spunem că mergem la cumpărături.

Traficul e aglomerat, și nu ne vorbim. Urmărim indicatoarele spre M25.

O luăm pe drumul pe care Glen a luat-o probabil în ziua aceea, dinspre Winchester spre Southampton și mai departe. Pe drumurile locale pe care a mers cu Bella în spatele dubei. Mi-o imaginez stând fericită pe podeaua mașinii, cu mânuța plină de dulciuri, și încerc să scap de imaginea morții ei teribile. Știu că n-a fost așa, dar încă nu mă pot gândi la asta.

La volan, Glen e transpirat și palid.

— E o prostie, Jean, îmi spune.

Dar știu că vrea să se întoarcă la ziua aceea. Să retrăiască momentul. Și îl las să facă asta pentru că o vreau pe Bella.

La două ore după ce am plecat de acasă, îmi spune:

— Aici s-a întâmplat.

Toți copacii seamănă între ei, dar el trage lângă unul anume.

— De unde știi? îl întreb.

— Am făcut un semn pe gard, spune.

Și într-adevăr. O urmă vagă de ulei de mașină pe gard.

Cred că a vrut să se întoarcă, mă gândesc, dar apoi dau gândul deoparte.

Glen iese cu mașina de pe șosea, ca să nu poată fi văzută. Probabil a făcut la fel și în ziua aceea. Apoi tăcem amândoi. Eu fac prima mișcare.

— Haide! spun.

El își desface centura de siguranță. Fața îi e din nou albă, ca în ziua aceea, în holul casei. Nu mai seamănă cu Glen, dar de data asta nu mă mai îngrozește.

Tremură, dar nu-l ating. După ce ne dăm jos, mă conduce la rădăcina unui copac și-mi arată ceva pe jos.

— Aici, spune el. Aici am lăsat-o.

— Mincinosule! îl cert eu. Unde e? întreb cu o voce țipătoare, care ne sperie pe amândoi.

Mă conduce mai adânc în pădure, apoi se oprește. Nu văd niciun semn că ar fi fost cineva aici, dar cred că de data asta spune adevărul.

— Am pus-o aici, pe jos, spune el și cade în genunchi.

Mă așez în spatele lui și îl oblig să-mi povestească din nou.

— Și-a întins mânuțele spre mine. Era frumoasă, Jeanie, și m-am aplecat doar peste gard și am luat-o, apoi am pus-o în mașină. Când ne-am oprit, am ținut-o VP - 262

aproape de mine și am mângâiat-o pe păr. I-a plăcut la început. A râs. Apoi am sărutat-o pe obraji. I-am dat o bomboană și i-a plăcut. Apoi s-a dus să se culce.

— Era moartă, Glen. Nu adormită. Bella era moartă, îi spun eu și încep să

plâng.

— Nu știu de ce a murit, spune el. N-am omorât-o eu. Aș ști dacă aș fi omorât-o, nu?

— Da, ai ști. Știi.

Nu aud decât plânsetele lui, dar cred că plânge pentru el însuși, nu pentru copilul pe care l-a ucis.

Îmi spune: