— Vă simțiți mai bine, doamnă Taylor? întrebă el.

— Da, mulțumesc. Îmi cer scuze. N-am mâncat nimic de dimineață și…

— E în regulă. Nu trebuie să-mi explicați. Putem reveni la întrebarea mea?

Jean respiră adânc.

— Nu dormea bine de săptămâni bune și avea dureri puternice de cap.

— Se trata de insomnie și dureri de cap?

Jean dădu din cap.

— Spunea că nu se simte bine, dar nu voia să meargă la medic. Nu voia să

vorbească despre asta, cred.

— Așa. De ce nu voia?

— Pentru că spunea că o visează încontinuu pe Bella Elliott.

Hugh Holden n-o scăpa din priviri, iar sala nu scoase un sunet în timp ce el îi făcu semn să continue.

— O vedea de fiecare dată când închidea ochii. Asta îmi spunea. Îl îmbolnăvea. Iar el nu voia decât să fie cu mine tot timpul. Mă urmărea prin casă. Nu știam ce să fac. Soțul meu nu era deloc bine.

Coronerul nota totul cu atenție, iar jurnaliștii scriau de zor în stânga lui.

— Ținând cont de starea lui de spirit, credeți că e posibil ca soțul dumneavoastră să se fi aruncat dinadins în fața autobuzului?

Tom Payne se ridică să obiecteze, dar Jean îi făcu semn cu mâna.

— Nu știu, domnule. Nu mi-a spus niciodată nimic despre faptul că ar vrea să

se sinucidă. Dar nu se simțea bine.

VP - 255

Legistul îi mulțumi pentru mărturie, își prezentă condoleanțele și dădu verdictul de moarte accidentală.

— Voi apărea la știri în seara asta, îi spuse el vesel ușierului în timp ce jurnaliștii ieșeau din sală.

VP - 256

53.

Joi, 1 iulie 2010

Polițistul

Visele lui Glen Taylor cu Bella ocupară primul loc în radiojurnalele după-amiezii și deveniră un subiect important la știrile televizate de seară. În zilele de vară – sezonul în care nu prea se întâmplă nimic în mass-media, în care politicienii sunt plecați în vacanță, școlile sunt închise și țara pare că a intrat în pauză –, orice noutate dă bine pe ecran.

Sparkes aflase totul de la Salmond imediat după anchetă, dar citi oricum și în ziare, analizând fiecare cuvânt.

— Jean începe să vorbească, îi spusese Salmond, gâfâind ușor în timp ce se întorcea la mașină. Am încercat să vorbesc cu ea după. Toți reporterii erau acolo

– și Kate Waters a ta –, dar Jean n-a mai scos un cuvânt. Încă se abține, dar nu pentru mult timp.

Faptul că cedase în sala de tribunal fusese un semn că acum, când Glen nu mai era, secretul devenise prea greu de dus pentru ea, se gândi Sparkes.

— Scoate totul la iveală în mod controlat, ca în vremurile medievale, când se lăsa sânge. Scapă de corvoadă puțin câte puțin, îi explicase el lui Salmond și se uitase la ea cum stătea la computerul lui, citind rapoartele de știri. O vom aștepta până iese din bârlog. La propriu.

•

A doua zi, la 5 dimineața, erau pe poziție, parcați într-un loc ascuns, la câteva sute de metri de casa lui Jean Taylor, și așteptau apelul echipei de supraveghere.

— Știu că sunt slabe șanse, dar trebuie să încercăm. Ceva tot o să facă, îi spuse Sparkes lui Salmond.

— Instinctul vă spune asta?

— Nu știu exact ce e instinctul ăsta, dar probabil.

Douăsprezece ore mai târziu, aerul din mașină era greu de respirații și de mirosul de fast-food.

La 10 seara, își terminaseră de împărtășit poveștile de viață, istoriile infractorilor pe care îi prinseseră, întâmplările amuzante din concedii, VP - 257

programele TV din copilărie, mâncărurile preferate, cele mai bune filme de acțiune și cine cu cine se culca la birou. Sparkes își spuse că, dacă ar participa la concursul Mastermind 20 ar putea să răspundă fără greș la întrebările despre Zara Salmond. Amândoi se simțiră ușurați când echipa de supraveghere îi sună

să le spună că luminile din casa lui Jean Taylor se stinseseră.

Sparkes consideră treaba terminată pe ziua aceea. Urma să se cazeze la hotelul ieftin de pe stradă, ca să doarmă puțin înainte de a-și relua supravegherea. O altă echipă îi înlocuia peste noapte.

•

La 4 dimineața îi sună telefonul.

— Luminile s-au aprins, domnule.

Sparkes se îmbrăcă și o sună pe Salmond în același timp, scăpându-și telefonul pe cracul pantalonului.

— Domnule Sparkes, dumneavoastră sunteți?

— Da, da. Jean s-a trezit. Ne vedem jos în cinci minute.

Pentru prima dată, Zara Salmond nu arăta perfect; îl aștepta la intrare cu părul ciufulit și nemachiată.

— Și când te gândești că i-am spus mamei că vreau să fiu stewardesă…

— Hai să mergem! Ne luăm zborul din scaunele mașinii, spuse el, schițând un zâmbet vag.