Joi, 1 iulie 2010

Reporterița

Coronerul era bine cunoscut de reporteri. Era un avocat mic de statură, pe nume Hugh Holden, care prefera papioanele colorate de mătase și își aranja meticulos mustața gri și căruia îi plăcea să se considere un adevărat personaj, un ghimpe în coasta autorităților, iubitor de verdicte controversate.

În mod normal, Kate se dădea în vânt după anchetele lui și tehnicile ciudate de interogare, dar în ziua aceea n-avea chef de ele. Se temea că avea să fie ultima apariție publică a lui Jean Taylor. N-avea să mai fie nevoie să dea declarații și putea să dispară pentru totdeauna.

Mick se învârtea pe lângă clădirea tribunalului alături de ceilalți fotografi, în așteptarea văduvei, pentru cadrele de la intrare.

— Bună, Kate! îi spuse el peste capetele celorlalți. Ne vedem mai târziu.

Kate pătrunse în sală alături de ceilalți reporteri și curioși și reuși să obțină

unul din ultimele locuri din față, vizavi de boxa martorilor. Nu se gândea decât la Jean și o aștepta să intre. O rată pe Zara Salmond care se strecură în spatele sălii, însoțită de câțiva agenți de la Poliția metropolitană, care fuseseră citați să

depună mărturie. Sparkes o trimisese în locul lui.

— Du-te tu, Salmond! Am nevoie de ochii și de sângele tău rece la spectacolul pe care o să-l dea Jean. Nu pot gândi lucid deocamdată.

Abia ce ajunsese, și la ușa principală fu anunțată sosirea văduvei. Jean Taylor părea demnă și stăpână pe situație, îmbrăcată în aceeași rochie pe care o purtase la înmormântarea lui Glen.

Se deplasă încet, cu avocatul lângă ea, spre scaunul ei din primul rând.

Vulpoiul ăla de Tom Payne, se gândi Kate, salutându-l afabil și spunându-i bună

dimineața în șoaptă. Tom îi făcu cu mâna, și Jean ridică privirea să vadă pe cine salută. Ochii li se întâlniră, și Kate crezu un moment că Jean avea să-i vorbească.

Încercă un zâmbet, dar Jean își întoarse privirea, neinteresată.

Ceilalți martori nu se grăbiră să se așeze, își strânseră mâna și se îmbrățișară

pe interval, dar până la urmă toți își ocupară locurile și își îndreptară atenția spre coronerul care intra.

VP - 253

Adjunctul lui ieși în față ca să anunțe că tatăl decedatului identificase corpul ca fiind al lui Glen George Taylor, apoi medicul legist își citi declarația de la finalul autopsiei. Kate n-o scăpa pe Jean din priviri, înregistrându-i reacția la amănuntele disecției. Glen luase un ultim mic dejun copios, se gândi Kate, dacă

te luai după descrierea haotică pe care medicul legist o făcu conținutului stomacal al decedatului. Niciun semn de boală. Contuzii și răni la mâini și la șolduri, cauzate de impactul cu vehiculul. Lovitură letală la cap. Fractură

craniană cauzată de impactul cu autobuzul și ciocnirea de asfalt, traumatism cerebral. Moarte aproape instantanee.

Jean își trase geanta pe genunchi și desfăcu ostentativ un pachețel cu șervețele, ștergându-și ochii cu unul dintre ele. „Nu plânge”, se gândi Kate. „Se preface”.

Următorul martor fu șoferul autobuzului, care vărsă lacrimi adevărate în timp ce povestea cum un bărbat îi apăruse brusc în fața mașinii.

— Nu l-am văzut, n-aveam ce să fac. Totul s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă. Am pus frână, dar era deja prea târziu.

Un angajat al tribunalului îl ajută să coboare din boxa martorilor, apoi fu chemată Jean.

Declarația ei fu foarte coerentă – prea coerentă. Kate avea senzația că

fiecare cuvânt fusese repetat în fața oglinzii. Excursia la cumpărături fu rememorată pas cu pas: umblatul printre rafturile magazinului, ieșirea pe ușile automate direct în High Street. Discuția despre cereale și momentul în care Glen se împiedicase și căzuse în fața autobuzului. Totul povestit încet, cu voce serioasă.

Kate își notă totul și încercă să-i urmărească emoțiile și expresiile feței.

— Doamnă Taylor, ne puteți spune de ce s-a împiedicat soțul dumneavoastră? Poliția a verificat asfaltul și n-a descoperit nimic care să

justifice alunecarea, spuse coronerul cu blândețe.

— Nu știu, domnule. A căzut în fața autobuzului, chiar sub ochii mei. Nici n-am avut timp să strig la el. Era deja mort, răspunse ea.

„Asta a spus-o fără greșeală”, se gândi Kate. „Folosește expresii identice”.

— Vă ținea de mână la momentul acela? Eu așa procedez când ies cu partenera mea la cumpărături, insistă coronerul.

— Nu. Sau… poate. Nu-mi amintesc, spuse ea, mai puțin sigură de sine.

— A fost cumva distras de ceva anume? Era în apele lui în ziua aceea?

— Distras? Adică?

— Adică nu se concentra asupra a ceea ce făcea, doamnă Taylor.

VP - 254

— Avea o mulțime de gânduri, spuse Jean Taylor, privind spre scaunele pe care stăteau jurnaliștii. Dar sunt convinsă că știți deja asta.

— Tocmai, spuse legistul, bucuros de faptul că descoperise noi informații.

Așadar, care era starea lui de spirit în dimineața aceea?

— Starea de spirit?

Lucrurile nu decurgeau așa cum plănuise Jean, se gândi Kate. Faptul că

repeta întrebările era clar un semn de agitație și stres. Asta se întâmplă când vrei să câștigi timp. Se aplecă înainte ca să fie sigură că nu ratează nicio replică.

— Da, starea lui de spirit, doamnă Taylor.

Jean Taylor închise ochii și păru să se clatine în boxa martorilor. Tom Payne și coronerul se grăbiră s-o prindă și s-o așeze pe scaun, în timp ce din public se ridică un murmur de îngrijorare.

— Fii atent, titlu! îi spuse un jurnalist din spatele lui Kate colegului său.

„Văduva Bellei își pierde brusc cunoștința”. E mai bine decât nimic.

— Nu s-a terminat încă, șopti Kate peste umăr.

Jean strânse în mână un pahar cu apă și se uită la coroner.