Kate știa foarte bine că ar fi trebuit să obțină mai multe informații; ar fi trebuit să obțină toată povestea. Îi reproșa lui Mick faptul că o întrerupsese, dar văzuse totuși în ochii lui Kate că nu mai voia să continue. Raportul de forțe din timpul interviului se schimbase constant între cele două femei, dar nu era niciun dubiu cine deținuse controlul la final. Kate nu avea de gând să recunoască asta în fața colegilor.

Ceilalți reporteri o ascultau acum, apropiindu-și scaunele de ea ca să audă

mai bine conversația.

— El e vinovatul, Kate? Soția lui era la curent? întrebă tipul care se ocupa de criminalitate. Asta vrea să știe toată lumea.

— Da și da, răspunse ea. Întrebarea e când și-a dat seama? Atunci sau mai târziu? Problema, din punctul meu de vedere, e că Jean Taylor a rămas blocată

între ceea ce știe și ceea ce-și dorește să creadă.

Toți o priviră cu atenție, așteptând să audă mai mult – și, chiar la țanc, lui Kate îi sună telefonul. Era Bob Sparkes.

VP - 247

— Scuze, Simon! Trebuie să răspund la apel. E polițistul care se ocupă de caz.

Poate obținem și o ziua 3.

— Ține-mă la curent, Kate! spuse acesta și se întoarse în biroul său, în timp ce Kate ieși pe ușile glisante care duceau la lift, ca să nu poată fi auzită.

— Bună, Bob! Aștept telefonul tău încă de dimineață.

Sparkes se afla deja în fața sediului redacției, adăpostindu-se de ploaie sub streașină clădirii.

— Hai să bem o cafea, Kate! Trebuie să vorbim.

•

Cafeneaua italiană de după colț, situată pe o străduță întunecată, era plină, și ferestrele se aburiseră de la aparatele de cafea. Se așezară la o măsuță departe de bar și se priviră preț de un minut.

— Felicitări, Kate! Ai scos de la ea mai mult decât am reușit eu.

Jurnalista își mască bucuria. Generozitatea lui Bob o dezarma și o făcea să-și dorească să-i spună adevărul. Era priceput, nu putea să nu recunoască.

— Ar fi trebuit să obțin mai multe informații. Sigur mai avea ceva de spus, dar s-a oprit când a vrut ea. A avut o stăpânire de sine incredibilă.

Înspăimântătoare, serios. Mă ținea de mână și plângea pe umărul meu din cauza monstrului cu care se măritase, dar în clipa următoare a preluat controlul fără să clipească. S-a închis în sine și a refuzat să mai vorbească. Kate amestecă

în cafea. Știe ce s-a întâmplat, nu?

Sparkes încuviință din cap.

— Cred că da. Dar nu poate să mărturisească, și nu știu de ce. La urma urmei, el e mort. Ce mai are de pierdut?

Kate dădu din cap în semn de înțelegere.

— Cu siguranță are ceva.

— M-am întrebat deseori dacă nu cumva e implicată în răpire, spuse Sparkes, mai mult pentru el însuși. Să fi plănuit totul împreună? Poate au vrut să

răpească un copil pentru amândoi și ceva n-a mers cum trebuie? Poate ea l-a îndemnat?

Ochii lui Kate străluceau imaginându-și scenariile.

— La naiba, Bob! Cum o s-o convingi să mărturisească?

„Chiar așa, cum?” se gândi el.

— Care e punctul ei slab? întrebă Kate, jucându-se cu lingurița.

— Glen, răspunse Bob. Dar el nu mai e printre noi.

— Copiii, Bob. Copiii sunt punctul ei slab. E obsedată de ei. De fiecare dată

când am vorbit cu ea, ducea discuția în direcția copiilor. Voia să știe totul despre băieții mei.

VP - 248

— Știu. Ar trebui să-i vezi caietele cu fotografii.

— Caiete?

— Rămâne între noi, Kate.

Ea puse informația deoparte pentru mai târziu și-și lăsă capul pe o parte.

Supunere. Sunt o persoană de încredere.

Dar el nu era ușor de prostit.

— Vorbesc serios, Kate. Poate face parte dintr-o altă anchetă.

— În regulă, în regulă, spuse ea iritată. Ce crezi că va face Jean acum?

— Dacă știe ceva, s-ar putea să se întoarcă la fetiță, spuse Sparkes.

— La Bella, spuse Kate. Oriunde ar fi.

Pentru Jean nu mai exista nimic altceva la care să se gândească. Sparkes era sigur că avea să facă un gest care s-o trădeze.

— Mă suni în caz că afli ceva? o întrebă pe Kate.

— Probabil, îl tachină ea mecanic.

Sparkes roși și, deși fără voie, Kate fu încântată să-l vadă că răspunde tonului ei de flirt.

Sparkes își reveni însă brusc.