prezervativ.
— Dawn, va fi o experiență aparte.
Și chiar așa fusese, dar el nu mai zăbovise să afle urmările. Mama lui Dawn, furioasă pe naivitatea fiicei ei, îi spusese acesteia că bărbații căsătoriți nu prea stau lângă amantele lor.
— Au neveste și copii, Dawn. Vor doar să facă sex cu fete proaste ca tine. Ce-ai să faci cu copilul?
La început Dawn nu știuse și amânase orice decizie pentru că se gândea că
poate Matt se va întoarce după ea ca un cavaler pe un cal alb, propunându-i să
înceapă o nouă viață. Cum asta nu se întâmplase, începuse să citească reviste dedicate mămicilor și intrase ca o somnambulă în universul maternității.
VP - 196
Nu regretase decizia de a păstra copilul – nu prea des, în orice caz: doar atunci când Bella se trezea în fiecare oră începând cu 3 dimineața, sau când plângea pentru că îi dădeau dinții, sau când umplea pampersul. Anii care urmaseră nu semănau deloc cu ceea ce citise Dawn în reviste, dar supraviețuiseră împreună, și lucrurile se amelioraseră atunci când Bella crescuse și începuse să-i țină companie lui Dawn.
Ea îi mărturisea fetiței toate gândurile și secretele, simțindu-se în siguranță
pentru că Bella n-o judeca. Copila râdea când Dawn era fericită și i se ghemuia în brațe când aceasta plângea.
Dar orele petrecute la televizor, urmărind emisiuni pentru copii, și jocurile pe telefon nu-i umpleau viața. Dawn era singură. N-avea decât douăzeci și șase de ani. Ar fi trebuit să aibă un partener, dar pe cine interesa o mamă singură?
O atrăgeau bărbații însurați – citise undeva că bărbații mai în vârstă
reprezintă o figură paternă și fascinația fructului interzis. Nu pricepuse aluzia biblică, dar înțelegea foarte bine amestecul de pericol și siguranță al unei relații cu un bărbat mai copt. Voia să găsească un alt Matt, dar nu-și permitea să
angajeze o bonă, iar mama ei nu era de acord ca Dawn să iasă în oraș până
noaptea târziu.
— Ce înseamnă asta? Cluburi de noapte? Pentru numele lui Dumnezeu, Dawn, uite unde te-au adus experiențele de genul ăsta! Ești mamă acum. De ce nu ieși să iei prânzul cu vreuna din prietene?
Așa că Dawn ieșise. Împărțise o pizza Hawaiană cu Carole, o prietenă cu care se cunoștea din școală. Întâlnirea fusese plăcută, dar Dawn nu se întorsese acasă mirosind a votcă și cu urechile țiuind de muzică.
•
Găsise camera de chat într-o revistă din sala de așteptare de la doctor. La un moment dat, Bella avusese temperatură și îi apăruse o iritație, iar Dawn știa că
doctorul John avea să-i vorbească și să-i acorde atenție – „mă place nițeluș”, își spuse ea, hotărând să se machieze pe ultima sută de metri. Avea nevoie să fie privită cu admirație. Toate femeile au.
Frunzărind paginile unei reviste pentru adolescenți, plină de urme de degete, citise despre noua scenă matrimonială – camerele de chat online. Fusese atât de absorbită, încât nu-și auzise numărul de ordine strigat. Trebuise ca recepționera să-i strige numele, și atunci se ridicase brusc, o trăsese pe Bella din spațiul de joacă special amenajat și își îndesase revista în geantă ca s-o citească
mai târziu.
Laptopul ei era vechi și uzat, plus că îl ținuse pe dulap, departe de degețelele lipicioase ale Bellei. Un coleg de la serviciu i-l oferise când își cumpărase unul VP - 197
nou. La început îl folosise, dar, după ce i se stricase încărcătorul și ea nu avusese bani să cumpere altul, Dawn își pierduse interesul.
Acum, în drum spre casă de la doctor, își folosise cardul de credit de urgență
ca să cumpere un nou încărcător.
Camera de chat era minunată. Îi plăcea enorm ca ceilalți să-i acorde atenție: bărbații care voiau să știe totul despre ea, care îi puneau întrebări despre viața și visurile ei și care-i cereau poze cu ea, fără a fi deranjați de faptul că avea un copil. Unii chiar își doreau să afle detalii despre fetița ei.
Dawn nu spusese nimănui. Nimănui din afara laptopului. Era secretul ei.
VP - 198
39.
Joi, 21 ianuarie 2010
Polițistul
Casa de pe Manor Road părea mai curată și mai puțin dezordonată. Jucăriile Bellei erau depozitate într-o cutie lângă televizor, iar camera din față fusese transformată în sediul campaniei „Găsiți-o pe Bella!” Voluntarii stăteau la masă
și citeau corespondența – „primim sute de scrisori zilnic”, spuse Dawn cu mândrie – și le sortau în trei categorii: cele în care se povestea că Bella ar fi fost văzută, cele cu urări de bine și cele trimise de nebuni. Grămada cu scrisori de la nebuni părea mult mai mare decât celelalte, dar Sparkes nu comentă.
— O groază de oameni ne trimit bani ca să ne ajute s-o căutăm pe Bella, spuse Dawn.
Fundația dădea anunțuri în ziare din toată lumea și plătea uneori detectivi privați care să verifice piste noi.
— Hai să mergem undeva să vorbim în liniște! îi spuse Sparkes lui Dawn și o conduse de cot spre bucătărie, închizând ușa în spatele lor.
Când Sparkes pronunță numele lui Matt, Dawn izbucni în lacrimi.
— Cum l-ați găsit? Ce spune despre mine? Dar despre Bella?
