numele. Nicio rezervare.
Jurnaliștii se retraseră și se regrupară. Mick căută în jurul hotelului și Kate continuă s-o sune pe Jean. Panica o făcu să simtă un nod în stomac și gândul îi fugi la scenarii teribile: un alt ziar o găsise și i-o răpise de sub nas. Ce avea să
spună la birou? Cum să le spună?
Douăzeci de minute mai târziu, cei doi ziariști erau în holul hotelului, privind în gol prin ușile de sticlă de la intrare și plănuindu-și cu disperare următoarea mișcare. În aceeași clipă, a doua recepționeră se întoarse din pauza de cafea și le spuse:
— O căutați pe prietena dumneavoastră?
— Da, spuse Kate cu o voce răgușită. Ați văzut-o?
— A plecat în urmă cu vreo două ore, aproape trei. I-am chemat un taxi care s-o ducă la gară.
Telefonul lui Kate sună.
— Cei de la birou, îi spuse ea lui Mick.
Mick se strâmbă și decise să meargă afară să fumeze.
— Bună, Terry! spuse ea cu o voce aproape maniacală, încercând să se tempereze. Nu, nu, totul e în regulă… Mă rog… Avem o mică problemă. Jean a plecat. A ieșit din hotel în timp ce redactam articolul. Sunt sigură că s-a dus acasă, dar suntem deja pe drum… Știu, știu… îmi pare rău. Te sun îndată ce aflu mai multe… Cum ți se pare articolul?
VP - 216
43.
Vineri, 11 iunie 2010
Văduva
Când ajung acasă, locuința îmi pare mică și neprimitoare după experiența candelabrelor și covoarelor de lux din hotel. Mă plimb prin ea în tăcere, deschizând ușile și aprinzând luminile. Mă gândesc s-o vând cât mai repede.
Glen e peste tot, ca un miros slab. Nu mă duc în camera oaspeților. E goală – am aruncat tot ce nu luase poliția. „Pentru un nou început”, a spus Glen.
Când mă întorc în hol, aud un bâzâit ciudat și preț de un minut nu-mi dau seama de unde vine. E telefonul. L-am dat probabil pe „silențios” mai devreme și acum cotrobăi în geantă după el. La naiba! E la fundul genții, și trebuie să
răstorn tot conținutul pe covor ca să ajung la el. Am zeci de apeluri ratate. Toate de la Kate. Aștept să înceteze bâzâitul, trag aer în piept și îi telefonez. Kate îmi răspunde parcă înainte să apuce să sune.
— Jean, unde ești? mă întreabă.
Are o voce groaznică, pițigăiată și ascuțită.
— Sunt acasă, Kate. Am luat trenul și am venit acasă. Am crezut că ai terminat cu mine și am vrut să mă întorc acasă, îmi pare rău. N-ar fi trebuit?
— Sunt în drum spre tine. Nu ieși din casă! Ajungem în aproximativ patruzeci de minute. Stai acolo până venim! îmi spune ea. Te rog! adaugă la final.
Pun ibricul pe foc pentru o ceașcă de ceai și aștept. Ce mai vrea de la mine?
Am vorbit cu ea două zile și mi-a făcut sute de fotografii. Are articolul. Văduva a vorbit.
Povestea asta nu se mai termină și simt că mă satur în timp ce o aștept.
Vreau să merg la magazin să fac ceva cumpărături. Nu mai avem aproape nimic în frigider. Nu mai am aproape nimic.
Când, în sfârșit, aud ciocănituri în ușă, mă duc repede să deschid. Nu e Kate.
E tipul de la televiziunea locală.
— O, doamnă Taylor, sunt atât de bucuros să vă găsesc acasă! îmi spune el, vizibil emoționat.
Mă întreb cine i-a spus că sunt acasă. Mă uit vizavi la doamna Grange și văd mișcare la fereastră.
VP - 217
— Pot să vă vorbesc un moment? îmi spune tipul și încearcă să intre.
Apoi o văd pe Kate venind ca o furtună spre noi, toată roșie la față, și nu spun nimic, aștept să mă muștruluiască.
— Bună, Jean! îmi spune ea și îl împinge la o parte pe tipul de la televizor, luându-mă cu ea în casă.
Săracul de el, nici nu apucă să se dezmeticească.
— Doamnă Taylor! Jean! încearcă el în timp ce ușa i se închide în nas.
Eu și Kate stăm pe hol și ne uităm una la cealaltă. Încep să-i explic că am crezut că era ea la ușă, dar mă întrerupe și vorbește peste mine.
— Jean, ai semnat un contract cu noi. Ai convenit să colaborezi, dar, prin comportamentul tău, te expui unui mare risc. Ce Dumnezeu ai avut în cap când ai dispărut așa?
Nu-mi vine să cred că-mi vorbește în felul ăsta. Cum îndrăznește să mi se adreseze ca unui copil în propria mea casă? Ceva cedează în interiorul meu, și simt că mă înroșesc de furie – nu mă pot stăpâni. Glen îmi spunea că n-aș fi niciodată o bună jucătoare de poker.
