Acum îi spune „Glen”. Până acum îi spunea „soțul tău”, dar acum crede că-l cunoaște. Că știe destule cât să vorbească despre el în felul acesta. Dar nu știe, de fapt.
— Nu-i stătea în obicei să mă însoțească la cumpărături, îi spun. De fapt, înainte de toată nebunia asta, nu venea niciodată cu mine – se antrena cu echipa locală de fotbal cât timp eu umblam prin magazine. După ce a fost eliberat din arest, a început să vină câteodată cu mine, ca să nu înfrunt lumea de una singură. O făcea ca să mă protejeze, îmi spunea. Dar, după o vreme, a renunțat, pentru că oamenii nu mai spuneau vrute și nevrute. Nu cred că
încetaseră să-l mai considere un „criminal de copii”, dar probabil își pierduseră
interesul de a ne acuza în public. Cel puțin așa cred. În ziua în care a murit chiar a insistat să vină cu mine. Foarte ciudat.
— De ce a insistat? mă întreabă Kate.
— Cred că voia să fie cu ochii pe mine.
— De ce? Plănuiai să dispari în Sainsbury’s16?
Ridic din umeri.
— Atmosfera era puțin tensionată între noi în săptămâna aia.
„Tensionată” nu e cuvântul cel mai potrivit. Aerul era greu, încărcat și nu puteam să respir ca lumea. Mă așezam pe un taburet afară, lângă bucătărie, ca să mă liniștesc puțin, dar degeaba. Mă sufocam în propriile gânduri. Mă luptam să le resping. Închideam ochii ca să nu le văd. Dădeam drumul la radio la maximum ca să nu le mai aud, dar ele rămâneau acolo, după colț, așteptându-mă să las garda jos.
În lunea de dinainte să moară, mi-a adus o cană cu cafea la pat. Făcea asta uneori. S-a așezat pe cearșaf și s-a uitat la mine. Eu eram încă pe jumătate adormită, îmi aranjam pernele de sub cap și încercam să mă așez confortabil să-mi savurez ceaiul.
— Jean, mi-a spus el cu o voce plată. Moartă. Nu mă simt bine.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. Iar ai durerile alea de cap? Am niște analgezice foarte puternice în dulapul din baie.
Glen dă din cap.
— Nu, nu, nu mă doare capul. Mă simt foarte obosit. Nu pot dormi.
Știu asta. Îl simt perpelindu-se lângă mine și întorcându-se de pe o parte pe alta în pat, iar uneori chiar se trezește în miezul nopții.
Pare obosit. Cu adevărat bătrân. Pielea îi e palidă și are cearcăne profunde.
Bietul Glen!
16 Unul dintre cele mai mari lanțuri de hipermarketuri din Marea Britanie.
VP - 220
— Poate ar trebui să consulți un doctor, îi sugerez eu, dar el dă iar din cap și se întoarce spre ușă.
— O văd de fiecare dată când închid ochii, îmi spune.
— Pe cine? îl întreb eu, deși știu cu certitudine la cine se referă. La Bella.
VP - 221
44.
Luni, 1 februarie 2010
Polițistul
În timp ce Fry și restul echipei verificau informațiile de pe calculator, Sparkes se întoarse la duba albastră. Taylor avusese curse regulate pe Coasta de Sud, și Sparkes începu să compare datele și orarele din registrul firmei cu declarațiile lui Taylor, registrele de trafic și camerele video de pe autostradă. Era a doua oară când făcea asta, și ar fi trebuit să fie o muncă plictisitoare, dar acum avea din nou energie.
Înaintase cereri oficiale către Poliția metropolitană, către forțele de ordine din Surrey, Sussex și Kent, care controlau traficul pe autostrăzile frecventate de suspect, și toți promisesem că vor căuta din nou numărul mașinii lui Taylor în perioada răpirii. Acum trebuia să aștepte.
Dar primul apel pe care îl primi nu fu despre Taylor. Era un apel de la o echipă de-a lor care controla traficul de pe autostradă.
— Domnul inspector Sparkes? îmi cer scuze că vă deranjez, dar am identificat la Fleet Services doi indivizi pe nume Michael Doonan și Lee Chambers. Ambii apar înregistrați ca persoane de interes în cazul Bellei Elliott. Îi cunoașteți?
Sparkes înghiți în sec.
— Pe amândoi. La naiba, ne așteptam la Lee Chambers să reapară pe undeva. Dar Mike Doonan? Sunteți siguri? Noi știm că are probleme grave cu spatele, nu poate părăsi apartamentul.
— A ajuns, se pare, până la sediul Fleet Services ca să cumpere niște fotografii revoltătoare. Am arestat cinci bărbați pentru implicare în pornografie ilegală.
— Unde îi duceți?
— La dumneavoastră la secție. Ajungem acolo în jumătate de oră.
Sparkes se așeză la birou, încercând să proceseze informațiile primite și posibilele implicații. Doonan, nu Taylor? Chinuit de gândul că-l urmărise poate pe bărbatul greșit timp de mai mult de trei ani, reascultă interviul luat în apartamentul lui Doonan și reevaluă fiecare cuvânt rostit de șofer. Omisese ceva?
VP - 222
Pe Bella?
Minutele treceau audibil pe ceasul de pe perete în timp ce Sparkes se lupta cu teama și în același timp cu dorința arzătoare de a ști, până când o voce din afara biroului îl trezi din starea de paralizie care îl cuprinsese. Sări de pe scaun și coborî în fugă în laboratorul legiștilor.
