La întoarcere, reveni cu gândul la prima zi de anchetă și la ce-i spusese atunci instinctul lui de polițist cu privire la caz. Consideraseră – el considerase – tot timpul răpirea Bellei un eveniment întâmplător. Răpitorul o văzuse pe fetiță și o VP - 223

luase. Nimic altceva nu părea logic. Nu se descoperise nicio legătură între Dawn și Taylor și, odată ce povestea cu bărbatul cu părul lung inventată de Stan Spencer fusese eliminată din investigație, nu mai exista nicio altă declarație despre vreo eventuală persoană care s-ar fi comportat ciudat pe stradă în ziua când dispăruse Bella. Nu fuseseră reclamații despre niciun exhibiționist sau alte infracțiuni de natură sexuală.

Și nu exista nici vreun model de comportament pe care răpitorul să-l fi putut urmări în timp, înainte. Copila mergea la grădiniță cu Dawn, dar nu zilnic, și rareori se juca singură afară. Dacă cineva ar fi plănuit s-o răpească, ar fi pătruns în casă noaptea, atunci când știa sigur că fetița e acolo. Nimeni n-ar fi stat pe o stradă rezidențială să aștepte un eventual moment când ea ieșea la joacă în curte. Ar fi fost observat.

Întreg cazul fusese construit pe un interval de douăzeci și cinci de minute în care apăruse șansa ca fetița să fie răpită.

La vremea aceea, cu dovezile de care dispuseseră, avuseseră dreptate să

elimine posibilitatea unei răpiri premeditate.

Dar astăzi, la trei ani și jumătate după răpire, Sparkes se gândi că poate se grăbiseră să tragă această concluzie și hotărî să ia în calcul și această

posibilitate.

— Mă duc la camera de comandă, îi spuse lui Salmond. Vreau să cer cuiva o favoare.

•

De serviciu era Russell Lynes, cel mai bun prieten al lui din poliție – intraseră

împreună cu mulți ani în urmă.

— Bună, Russ. Ai chef de-o cafea?

Se așezară la o masă în cantină și-și turnară în cești lichidul maro, fără prea mare gând să-l bea.

— Cum o mai duci, Bob?

— Bine. Faptul că am revenit la treaba serioasă e foarte important. Și pista cea nouă îmi dă suficientă bătaie de cap.

— Hmmm, mai înainte te-a îmbolnăvit, Bob. Ai grijă!

— O să am. N-am fost bolnav, Russ, doar obosit. Fii atent, vreau să verific un lucru pe care cred că l-am omis prima oară.

— Tu ești șeful. Oricum, de ce îmi ceri mie favoruri? Roagă pe cineva din echipă să se ocupe!

— Au destule de făcut și s-ar putea să nu reușească decât peste câteva săptămâni. Dacă mă ajuți, o să rezolv totul în vreo două zile.

VP - 224

— În regulă, cum pot să te ajut? întrebă Russell Lynes, dând cafeaua la o parte.

— Mulțumesc, amice. Știam că pot conta pe tine.

Cei doi bărbați se așezară în biroul lui Sparkes, cu lista livrărilor lui Taylor în față, și-i trasară itinerariile în Southampton și în orașele învecinate.

— Ne-am uitat la fiecare centimetru de film înregistrat de camerele din jurul casei lui Dawn Elliott în ziua răpirii, spuse Sparkes. Dar singurul moment în care am văzut mașina lui Taylor a fost la adresa la care a efectuat livrarea din Winchester și la intersecția șoselelor M3 și M25. Mi-am scos ochii uitându-mă la înregistrări, dar n-am găsit nimic care să lege duba lui de momentul răpirii.

Își amintea limpede tulburarea pe care o resimțise de fiecare dată când privea o nouă bucată de peliculă, urmată de dezamăgirea de a nu fi zărit nici urmă de duba albastră.

— Vreau să verific și alte date, spuse el. Zilele în care Taylor a făcut alte livrări în zona Hampshire. Amintește-mi, unde sunt camere de luat vederi în zona lui Manor Road?

Lynes încercui locațiile pe hartă cu o cariocă verde – o benzinărie, la câteva străzi mai departe, avea o cameră pe terenul din față ca să-i surprindă pe cei care plecau fără să plătească; mai era una la intersecția dintre șosele, pentru șoferii care treceau pe roșu; și câteva magazine, inclusiv chioșcuri de ziare, instalaseră camere ieftine, miniaturale, ca să-i descurajeze pe hoți.

— Și grădinița Bellei are o cameră de luat vederi la exterior, dar în ziua aia Bella n-a fost la grădiniță. Ne-am uitat la înregistrările tuturor camerelor, dar n-am găsit nimic.

— Hai să ne uităm din nou! Probabil am omis ceva.

•

Patru zile mai târziu, telefonul lui Sparkes sună, și el știu de îndată ce auzi vocea lui Lynes că acesta descoperise acela „ceva”.

— Sunt în drum spre tine, spuse Sparkes.

— Uite-o! zise Lynes, arătând spre vehiculul care traversa ecranul.

Sparkes se holbă la monitor, încercând să-și obișnuiască ochii cu imaginea neclară a înregistrării.

Ea era. Duba albastră. Cei doi bărbați se uitară unul la celălalt triumfători și apoi își îndreptară din nou privirile către monitor, savurând momentul.

— Avem certitudinea că e el? întrebă Sparkes.

— Se potrivește cu data și ora livrării în Fareham înregistrate în foaia de pontaj, iar experții legiști au obținut un număr de înmatriculare parțial cu trei dintre literele numărului lui Taylor.

VP - 225

Lynes apăsă tasta „pornește”.

— Acum fii atent!

Mașina se opri exact în centrul obiectivului, care era îndreptat spre strada de lângă grădiniță. Ca la un semn, Bella și Dawn apărură la poartă, în spatele unui grup de copii și părinți. Dawn îi închidea Bellei fermoarul jachetei, iar fetița ținea în mână o bucată mare de hârtie. Cele două trecură pe lângă mașină și dădură colțul. Era traseul lor obișnuit, în siguranță. Câteva secunde mai târziu, mașina porni în aceeași direcție.

Sparkes știu că asista la momentul în care Taylor luase decizia fatală, și ochii i se umplură de lacrimi. Bălmăji că merge să-și ia un blocnotes și se duse în biroul propriu ca să fie puțin timp singur.

„Suntem foarte aproape”, își spuse el. „Nu trebuie să-ți permiți nicio greșeală. Nu trebuie să te grăbești; totul trebuie făcut în ordine”.

Se uită la fotografia lui Taylor de pe perete, în care acesta rânjea, și-i rânji și el.

— Sper că nu ți-ai rezervat o vacanță, Glen.

•

În laborator, Lynes scria pe tablă.

— Înregistrarea e de joi, 28 septembrie, cu patru zile înainte de răpirea Bellei, spuse el.

Sparkes închise ochii înainte de a-și face curaj să se exprime.