— Îmi imaginez că „ochii ucigași ai lui Taylor” e una dintre, răsese Kate. Mi s-a părut că sunteți pe teren mlăștinos.
VP - 180
— Da, a fost una dintre formulările dragi lui Perry. Oricum, avocatul spunea că Mark nu face decât să sporească suma daunelor morale cu fiecare scamatorie de genul ăsta.
— Iar Taylor are suficienți bani să deschidă proces. A primit de la poliție, spusese Kate.
— Redactorul a fost de acord să renunțe la acuzații directe și hărțuire. A lăsat-o mai moale cât timp procesul de calomnie e în desfășurare.
— Dar n-o să renunțe la campanie, nu? întrebase Kate. Clar va trebui să
plătească daune în cazul ăsta. Ar fi ca și cum ar admite că s-a înșelat.
Tim făcuse o grimasă și-și privise paharul cu Merlot.
— Nu e prea fericit. A dat cu pumnul în monitor, apoi a dat buzna în redacție și a urlat la toată lumea că suntem niște amatori. Îi place să-și împartă
suferințele. Cică e o strategie de echipă.
Kate îl bătuse prietenește pe umăr, apoi plecase acasă.
•
Așa cum prezisese Tim, ziariștii de la Herald se liniștiseră, iar procesul de calomnie păru să se împotmolească de ambele părți.
Dar Kate era pregătită să încerce din nou. Trebuia să-și găsească agenda de anul trecut, în care mâzgălise adresa din Peckham a unui tip pe nume Mike Doonan.
— Ies puțin să verific o informație, îi spuse lui Terry. Mă găsești la telefon dacă ai nevoie de mine.
Dură o eternitate să traverseze podul Westminster și să se târască pe Old Kent Road, dar șoferul de taxi opri în cele din urmă în umbra unei clădiri jalnice, cu arhitectură tipică pentru anii ’60. O cutie gri de beton, împestrițată de geamuri murdare și de farfuriile antenelor de cablu.
Kate ajunse la ușă și sună. Știa ce vrea să spună – avusese timp suficient în taxi să planifice totul –, dar nu-i răspunse nimeni. Soneria răsună în apartament, dar acesta fu singurul sunet.
— E plecat, se auzi o voce din apartamentul de lângă.
O voce de femeie.
— La naiba, speram să-l prind acasă! înțelesesem că nu se poate mișca, răspunse ea.
Un cap se ivi de după ușă. O femeie bătrână, cu părul făcut permanent și un șorț de bucătărie la brâu.
— S-a dus până jos, la agentul de pariuri. Nu iese prea mult în ultima vreme, din cauza durerilor de spate, săracul Mike! Dar încearcă să plece zilnic de acasă.
Aveați întâlnire cu el?
VP - 181
Kate îi zâmbi vecinei.
— Nu chiar. Am zis să încerc, poate îl găsesc. Lucrez la un articol despre un bărbat cu care domnul Doonan a lucrat la un moment dat. Glen Taylor. Cazul Bella.
Vecina deschise ușa mai larg.
— Cazul Bella? A lucrat cu tipul ăla? Nu mi-a spus niciodată. Vreți să intrați și să-l așteptați?
În cinci minute, doamna Meaden îi povestise deja lui Kate despre problemele medicale ale lui Doonan – osteoartrita degenerativă, care se agrava pe zi ce trecea –, despre patima lui pentru pariuri, fostele neveste și regimul lui alimentar.
— Mănâncă fasole toată ziua, nu-i bine. Eu mă duc la cumpărături pentru el săptămânal, iar copiii din vecini îi mai fac comisioane.
— Sunteți foarte amabilă. Are noroc să aibă vecini ca dumneavoastră.
Doamna Meaden păru mulțumită.
— Așa procedează orice bun creștin. Vreți un ceai?
Kate puse ceșcuța cu flori și farfurioara pe brațul fotoliului și gustă o bucățică
de plăcintă cumpărată din comerț.
— E ciudat că n-a menționat nimic despre faptul că îl cunoaște pe acest Glen Taylor, nu-i așa? spuse doamna Meaden, scuturându-și firimiturile de pe șorț.
— Lucrau împreună. La Qwik Delivery, spuse Kate.
— Mike a fost șofer ani de zile. Zice că asta i-a distrus spatele. Nu prea are prieteni. Nu ceea ce numesc eu prieteni, adică oameni care să vină să-l vadă.
Obișnuia să meargă la un internet-café din apropiere – spunea că e un fel de club. Se ducea în mod regulat înainte de pensionare. Mi s-a părut întotdeauna ciudat pentru un bărbat de vârsta lui. E totuși singur, mă gândesc că se plictisește teribil.
— Nu știam că există un internet-café pe-aici. Aveți idee cum se numește?