10 Cunoscut film american din 1993 în care personajele sunt condamnate să retrăiască aceeași zi la nesfârșit.
VP - 171
De data asta, avocatul apărării nu e Charles Sanderson, e un personaj foarte stilat. Sunt convinsă că peruca lui nu se destramă. Pare bogat, de parcă ar conduce o mașină de fițe și ar avea o casă la țară, iar clădirea în care lucrează e din metal și sticlă. Calomnia e în mod evident metoda cea mai bună de a face rost de bani. Mă întreb dacă domnul Sanderson știe asta.
Tipul ăsta e foarte eficient. E la fel de rău ca procurorul, pune aceleași întrebări fără oprire. Îl strâng pe Glen de mână ca să-i arăt că sunt de partea lui, iar el îmi răspunde cu același gest.
Avocatul insistă asupra fiecărui detaliu.
— Trebuie să înțeleg cazul, domnule Taylor, pentru că e vorba, de fapt, despre o reluare a acuzației de răpire. Data trecută a fost rezolvată favorabil din cauza procedurilor poliției, dar ziarul Herald susține că ați răpit-o pe fetiță. Noi afirmăm că este o minciună și o defăimare. Dar cei de la Herald vor utiliza tot arsenalul de care dispun – cazul ca atare, dar și dovezile care n-au fost admise la tribunal. Înțelegeți?
Probabil amândoi am părut cam pe dinafară, pentru că Tom a început să ne explice într-un limbaj simplu, în timp ce avocatul cel stilat se uita afară pe fereastră.
— O să scoată la iveală multe mizerii, Glen. Și o să te împroaște cu ele ca să
câștige completul de judecată de partea lor. Trebuie să le arătăm că ești nevinovat ca să-i putem convinge pe jurați să voteze împotriva celor de la Herald.
— Sunt nevinovat, spune Glen cu înflăcărare.
— Știm. Dar trebuie să dovedim asta și să fim siguri că nu se vor produce surprize. Trebuie să începi lupta asta cu ochii deschiși, pentru că e vorba despre mii de lire în joc.
Glen mă privește, și încerc să par curajoasă, dar în sinea mea îmi vine să fug.
Bănuiesc că putem folosi banii murdari pe care i-am primit.
— Nu vor fi surprize, domnule Taylor, nu-i așa? întreabă avocatul cel stilat.
— Niciuna, spune Glen.
Îmi las ochii în pământ.
Scrisoarea apare a doua zi, iar Herald țipă pe toate paginile sale, la radio și la televiziune.
„TAYLOR ÎNCEARCĂ SĂ NE PUNĂ CĂLUȘ” sună titlul. Urăsc expresia „să ne pună căluș”.
VP - 172
33.
Vineri, 26 septembrie 2008
Mama
Fotografiile cu familia Taylor în Franța o enervară pe Dawn.
„E furioasă”, își alese ea statutul pe Facebook și postă un link la fotografia lui Glen în bermude și la bustul gol, întins pe un șezlong și citind un thriller numit Cartea morților.
Văzând atitudinea aceasta revoltătoare, simțea că-i vine să se ducă să-l scuture până când ar fi mărturisit tot adevărul. Ideea o chinui toată dimineața; își imagina la nesfârșit scena în care îl făcea pe Glen Taylor să se așeze în genunchi în fața ei și să-i implore iertarea. Era atât de sigură că va reuși, încât îl sună pe Mark Perry de la ziarul Herald și îi ceru o confruntare cu răpitorul.
— Aș putea să mă duc la el acasă. Aș vrea să-l privesc în ochi, și poate că ar mărturisi, spuse ea, exaltată de ideea întâlnirii cu răpitorul Bellei.
Perry ezită. Nu pentru că avea vreun scrupul să-l acuze pe Taylor – scria deja titlul articolului în minte în timp ce asculta –, dar voia să aibă acces exclusiv la această dramă, iar confruntarea pe treptele casei ar fi fost un eveniment public.
— S-ar putea să nici nu-ți deschidă ușa, Dawn, spuse el. Și atunci o să
rămânem ca fraierii cu coada între picioare. Trebuie s-o facem într-un loc unde să nu se poată ascunde. De exemplu, pe stradă, într-un moment când nu se așteaptă. O să aflăm când are următoarea întâlnire cu avocații și-l surprindem când intră. Doar noi, Dawn.
Ea înțelese și-și ținu gura. Știa că mama ei ar fi încercat s-o convingă să
renunțe.
— E un gunoi, Dawn. N-o să mărturisească în plină stradă. Nu-ți va face decât mai mult rău, ai să cazi iar în depresie. Lasă tribunalul să scoată adevărul la iveală.
Dar Dawn nu voia să asculte de bunul-simț, n-avea nevoie de sfaturi. Voia să
acționeze. Să facă ceva pentru Bella.
Nu trebui să aștepte prea mult.
VP - 173
— N-o să-ți vină să crezi, Dawn! Are o întâlnire matinală joia viitoare – chiar în ziua când se împlinesc doi ani de la dispariția Bellei, îi spuse Perry la telefon.
Va fi perfect.
Pe moment, Dawn rămase fără cuvinte. Nu era nimic perfect în aniversarea aceasta. O așteptase cu teamă, și coșmarurile i se înmulțiseră. Se trezea retrăind zilele care precedaseră data de 2 octombrie: cumpărăturile, mersul la creșă, vizionarea filmelor de pe DVD cu Bella. Doi ani fără fetița ei păreau o eternitate.
Perry era încă la telefon când Dawn reveni cu picioarele pe pământ și încercă