Mă conformez și mă întorc în cameră să-mi pun puloverul albastru cel nou, iau un colier împrumut de la Kate și mă întorc pe scări. Cred că recepționera își spune că sunt o vedetă sau așa ceva. De fapt, bănuiesc că sunt pe cale să devin.

Vedetă.

După ce Mick se plictisește să mă tot sprijine de copaci, să mă așeze pe bancă, să mă cocoațe pe gard și să mă plimbe pe cărări – „Nu zâmbi, Jean!” –, intrăm cu toții în hotel.

Kate spune că trebuie să se apuce de articol, iar Mick, să descarce pozele pe calculator. Stăm pe coridorul din fața camerelor, și Kate îmi spune să mă relaxez vreo două ore și să comand orice vreau, în contul lor. După ce ea se întoarce în camera ei, iar eu într-a mea, încep să-mi împachetez lucrurile într-o valiză. Nu știu dac-am să țin hainele pe care mi le-a cumpărat ziarul, dar sunt deja îmbrăcată cu o mare parte din ele și n-am chef să mă schimb. Apoi mă așez din nou. Pentru o clipă, nu mai știu dacă pot să plec. Dar e ridicol. Am aproape 40

de ani. Pot face tot ce vreau. Îmi iau lucrurile și cobor pe scări. Recepționera e numai un zâmbet, probabil încă mă crede vreo celebritate. Îi cer să-mi cheme un taxi care să mă ducă la cea mai apropiată gară și aștept pe un fotoliu în fața unui bol cu mere. Iau un măr și mușc cu sete din el.

VP - 212

42.

Vineri, 11 iunie 2010

Reporterița

Kate se trânti pe scaun la biroul ei în stil Regency și dădu la o parte tamponul de piele. Laptopul ei uzat și multiubit era pe pat, acolo unde îl lăsase dimineață, după ce-și notase informațiile în timp ce bea prima ceașcă de cafea a zilei.

Cablul șerpuia peste întinderea albă a cearșafurilor până la o priză din spatele noptierei. Îl descurcă și-l băgă din nou în priză, își dădu haina jos și porni laptopul. Avea în cap numai vocea lui Jean Taylor, și povestea i se contura deja în minte.

Când scria, Kate se arunca asupra hârtiei, fără niciun plan. Nu doar când scria, ci și în viață, de fapt. Unii dintre colegii ei foloseau carnețele de notițe, marcau citatele cu câte o steluță și subliniau ideile importante. Unii chiar numerotau paragrafele, ca și cum se temeau că notițele le-ar putea dispărea sau că ar rupe vreo vrajă în momentul în care s-ar apuca să scrie.

Alții – cei cu adevărat talentați, după cum considera Kate – scriau în minte articolul, la o cafea sau la o bere, și apoi îl copiau doar pe foaie, sub forma unui text curgător și interesant. Kate folosea ambele metode, în funcție de ce se petrecea în jur; scrise puțin în minte după terminarea interviului, apoi continuă

povestea pe laptop, scriind fără încetare, editând și corectând pe parcurs.

Era ciudat: deși toți scriau la calculator, jurnaliștii din generația lui Kate încă

vorbeau de parcă ar fi mâzgălit pe bucățele de hârtie și și-ar fi dictat articolele la telefon unor angajați lipsiți de inimă – „Mai ai mult?” în cabine telefonice murdare de urină. Kate își începuse cariera chiar la sfârșitul perioadei de glorie a renumitei străzi Fleet Street15, dar îi plăcuse enorm latura mai primitivă a jurnalismului de pe vremea aceea. Redacția vuia de vocile ziariștilor. Acum, încăperea era open space, tăcută și mobilată elegant de către designeri. Părea mai degrabă un birou de asigurări decât sediul unui ziar național și, din cauza tăcerii, comportamentele urâte și personajele colorate de pe vremuri dispăruseră. Acum era o lume gri.

15 Vestită stradă în centrul Londrei, unde, până în anii ’80, și-au avut sediul principalele ziare britanice cu acoperire națională.

VP - 213

Ar fi trebuit să-i telefoneze redactorului, dar n-avea chef să audă iar întrebarea despre cum stătea cu interviul. În mod sigur el s-ar fi amestecat, i-ar fi spus cum să-l scrie, deși nu știa decât câteva citate. Apoi avea să intre cu pași mari în biroul redactorului-șef și să-i spună că obținuse prada cea mare. Era recompensa lui – pe care o primea rareori – pentru toate rahaturile pe care trebuia să le înghită. Kate înțelegea asta, dar voia să-și savureze victoria; obținuse o mărturisire de la Jean despre Glen și Bella. Nu era o dezvăluire completă, dar Jean îi spusese că, după părerea ei, Glen o răpise pe fetiță.

Suficient. Primele cuvinte revelatorii ale văduvei. Kate începu să tasteze.

Din când în când, ridica privirea din monitor ca să reformuleze vreo expresie și descoperea chipul unei femei reflectat în uriașa oglindă de deasupra biroului.

Arăta ca o străină – serioasă, preocupată de ceva distant și întrucâtva mai tânără. Nu arăta nici a mamă și nici a femeie. Arăta a jurnalistă.

Telefonul îi sună după ce termină secțiunea cu citatele criminalului, și ea răspunse imediat.

— Bună, Terry! Tocmai am ieșit din interviu. Am o propoziție genială de la văduvă.

Un sfert de oră mai târziu, Terry o sună din nou. Îi făcuseră loc în ziarul de a doua zi pe trei pagini și plănuiau și partea a doua pentru următorul număr. Kate nu trebuia decât să termine de redactat.

— Două mii cinci sute de cuvinte pentru interior, Kate. Să lăsăm povestea din fundal și detaliile despre căsătoria lor pentru numărul următor. Astăzi montăm explozibilul, bine?

Femeia serioasă din oglindă încuviința din cap.

Se întreba ce face Jean Taylor în camera de alături în timp ce ea redactează

interviul. „Ciudată slujbă!” își spuse ea, începând să scoată din text citatele interesante despre căsnicia soților Taylor și să le mute în articolul pentru numărul următor.

În ciuda părerii cvasigenerale, bărbații și femeile obișnuite care se confruntau cu tot felul de drame și intrau în vizorul lui Kate îi erau recunoscători pentru atenția pe care le-o acorda și pentru poveștile pe care le scria despre ei.

Celebritățile, criminalii și diverși alți critici considerau că toată lumea urăște presa pentru că ei o urau, dar multe dintre persoanele intervievate de Kate ținuseră legătura cu ea mulți ani după apariția interviurilor. Ea făcea parte din viața lor, dintr-un eveniment care le schimbase existența celor mai mulți dintre ei.

— E o atmosferă foarte intensă și intimă în momentele pe care le petrec cu ei, îi spusese ea lui Steve la începutul relației lor. Chiar și dacă e vorba de doar VP - 214

câteva ore. E ca atunci când întâlnești pe cineva în timpul unei călătorii lungi cu trenul și-i povestești totul. Pentru că poți, pentru că e un moment unic.

Steve râsese de seriozitatea ei.

Se cunoscuseră prin intermediul unor prieteni, la o petrecere dezastruoasă

din nordul Londrei, și scânteia dintre ei se aprinsese în momentul în care amândoi râseseră în cel mai nepotrivit moment, ofensându-le definitiv pe gazde.

În taxi, în drum spre casă, Steve se așezase pe scaunul din fața ei ca s-o privească, și discutară, beți, despre ei înșiși.

Steve era la momentul acela student la medicină în anul terminal, lucra cu pacienți bolnavi de cancer și avea o părere negativă despre jurnalism, considerându-l o profesie superficială, iar Kate îl înțelesese. Era o prejudecată

comună, și Kate încercase să-i explice de ce jurnalismul era atât de important pentru ea. Apoi așteptase să vadă dacă povestea lor de dragoste prindea aripi, și, când așa se petrecuseră lucrurile, Steve își schimbase treptat viziunea.

Fusese martorul apelurilor matinale disperate și al nopților târzii pe care Kate le petrecea citind dosare de tribunal sau plecând cu mașina ca să urmeze o pistă

pentru un nou articol. Era treabă serioasă, iar dovadă stătea numărul mare de felicitări pe care le primea de Crăciun și care se alăturau celor primite de pacienții recunoscători doctorului Steve. Cărțile ei poștale erau trimise de părinți ai căror fii fuseseră uciși, de victime ale violurilor, de supraviețuitori ai accidentelor aviatice, de foste victime ale unor răpiri și de cei care reușeau să

câștige procese dificile. Toate își găseau loc printre decorațiunile de Crăciun atârnate pe ghirlande în casă încă de la începutul lunii decembrie. Amintiri ale unor zile fericite.

Două ore mai târziu, Kate dădea formă finală articolului: citea, recitea, căuta să nu fi repetat adjective, modifica anumite formulări pe ici, pe colo, și încerca să-l recitească dintr-o nouă perspectivă. Mai avea aproximativ cinci minute până când telefonul urma să sune, și, de la capătul celălalt al firului, Terry avea să urle după o copie, iar ea avea să apese butonul „trimite”. Dar deocamdată nu voia să renunțe la poveste, își dădu brusc seama că nu discutase cu Mick despre partea a doua a articolului și îl sună să verifice.

El îi răspunse cu o voce foarte relaxată – probabil că stătea întins în pat, uitându-se la un film porno pe un canal privat.

— Mick, îmi cer scuze, dar cei de la birou vor să publice povestea în două

numere. Voiam doar să știu dacă ești mulțumit de materialul pe care-l ai.

Nu era.

— Hai să-i cerem lui Jean să facă un nou set de fotografii! sugeră el.

VP - 215

Kate o sună pe Jean în camera cealaltă, pregătită să-i solicite voios un nou set de fotografii care n-ar fi durat mult, dar nu-i răspunse nimeni. Auzea țârâitul telefonului prin perete.