Edgard Thomé – Parasutati in infern

Curajul nu e,

la urma urmelor, decât una

din manifestările superioare ale bunului simţ.

Georges Bernanos

Prolog

7 decembrie. 1945

CEREMONIE MILITARĂ FRANCO-ENGLEZĂ

LA DOMUL INVALIZILOR1

În curtea de onoare, ostaşii stau în poziţie de drepţi. Ceaţa leestompează conturul, îndulcindu-le trăsăturile. Sunt englezi şi francezi, vitejidin cei adevăraţi, meritând pe deplin decoraţiile pe care le vor primi.

Un soare blând aureşte cupola Invalizilor în clipa când generalulLegentilhomme, guvernator militar al Parisului, se pregăteşte să remită

«Legiunea de Onoare» la paisprezece dintre aliaţii noştri britanici.

Doi dintre ei sunt făcuţi comandori, doi ofiţeri, iar zece cavaleri,primind totodată şi «Crucea de Război».

Apoi e rândul francezilor, care sunt făcuţi «Companioni ai Eliberării».

E vorba de tânărul locotenent Thome, paraşutist, de locotenentul Noguez, dinForces Francaises Libres2, de domnul Lacombe şi de căpitanul Rendu ―

reprezentat de tatăl său ― căruia i se decernează decoraţia post-mortem.

Ceremonie înălţătoare prin însăşi simplitatea ei şi prin meritul celor 1

Reportaj de Lily Guetta. (n. ed. Iar.)

2

Forces Francaiase Libres, FFL, France Libre ― Forţele Franceze Libere.

(N.t.)

1

Edgard Thomé – Parasutati in infern

care iau parte la ea...

Gândurile mi-o iau razna, aşa cum mi se întâmplă ori de câte ori lucrurile nu mă amuză cine ştie ce. „Auu !"...

Un auu tăcut, bineînţeles, căci ar fi necuviincios să tulbur alinierea impecabilă a ofiţerilor englezi care mă încadrează, deţinătorii unei «Legiuni de Onoare>> nou-nouţe : generalul Legentilhomme, pus în dificultate de statura lui mică, s-a sprijinit un pic de mine, ca să-mi prindă de veston Crucea eliberării. Agăţat de-a-binelea de panglică, trase în jos din răsputeri, în timp ce dublul ac de oţel, lung de vreo cinci centimetri, îmi străbate cu uşurinţă buzunarul tunicii şi pectoralul stâng.

E ultima mea rană de război...

E şi rămasul bun pe care-l spun definitiv armatei, care m-a ţinut în rândurile ei şase ani, pe când eu n-aveam de gând să-i acord din viaţa mea decât termenul strict de un an şi jumătate.

Dar venise războiul. Iar armata, în timp de război, e singurul loc unde unui bărbat îi şade bine să se afle dacă vrea să-i poată „privi pe ceilalţi fără să roşească, iar cerul fără să tremure".

2

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Partea întâi

SĂ AI DOUĂZECI DE ANI ÎN '940

NORI NEGRI

Totul a început pentru mine printr-o eroare de orientare. Câtiva ani petrecuţi în ambianţa sănătoasă şi exaltată ce caracteriza cercetăşia din vremea aceea, câteva perioade de şedere la mănăstirea trapistă din Orval ― care sublima pentru mine misterul pădurii natale din Ardeni

― fuseseră de-ajuns ca să-mi închipui că am vocaţie religioasă.

3

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Cei doi ani petrecuţi la seminar m-au convins însă uşor că

argumentările teologice aveau să rămână pentru totdeauna străine de mine. Aveam abia optsprezece ani când m-am întors la „viaţa lumească", un pic dezamăgit, un pic încurcat, şi fără dorinţa de-a mă

schimba.

Şi pentru că nici o activitate nu mă atrăgea în mod deosebit, am hotărât că cel mai urgent era să scap de armată. O unitate convenabilă

se afla chiar în pragul casei mele, şi m-am angajat, anticipînd încorporarea, în Regimentul 8 de Zuavi.

Pe vremea aceea, viaţa unui recrut nu era nimic altceva decât servitute fără grandoare3: corvezi, marşuri nesfârşite, instrucţie bâlbâita de subofiţeri ― cel mai adesea mediocri ― sau perorată de ofiţeri foarte mulţumiţi de ei înşişi, şi mai preocupaţi de „viaţa lor mondenă" decât de grija de a-i înţelege pe oameni şi a-i pregăti să fie soldaţi.

Promiscuitatea dormitorului comun imi era cu deosebire neplăcută, după viaţa tihnită, ce ne îmbogăţea lăuntric, dusă la seminar.

Se terminase cu discuţiile despre literatură, se terminase şi cursul de istoria artei în care Jacques Simon, meşter sticlar din Reims, ne învăţa să fim sensibili la frumuseţe, se terminase cu argumentaţiile curtenitoare prin care refăceam lumea, se terminase cu partidele de şah şi de tenis. Trecusem fără nici un fel de tranziţie dintr-un univers confortabil, protejat, dacă nu chiar elegant, la o viaţă asemănătoare întrucâtva cu aceea a unui rândaş, într-un mediu cu bunăştiinţă

3 Aluzie la lucrarea lui Alfred de Vigny (1797―1863), Servitude et grandeur militaires (1835), „Servitute şi grandoare de ostaş". (N. t.) 4

Edgard Thomé – Parasutati in infern

vulgar, meschin, laş şi agresiv.

Nici vorbă nu putea fi să ies din armată, căreia ii fusesem închiriat pe doi ani, dar puteam, măcar, să scap de dormitorul comun, de mirosul, de slinul şi de vacarmul lui. Vroiam să fiu singur, să am o cameră a mea, să pot citi în voie. Ambiţia asta nu avea nimic deplasat : era de-ajuns să devii subofiţer. Simplu, accesibil, la îndemână.