schimba.
Şi pentru că nici o activitate nu mă atrăgea în mod deosebit, am hotărât că cel mai urgent era să scap de armată. O unitate convenabilă
se afla chiar în pragul casei mele, şi m-am angajat, anticipînd încorporarea, în Regimentul 8 de Zuavi.
Pe vremea aceea, viaţa unui recrut nu era nimic altceva decât servitute fără grandoare3: corvezi, marşuri nesfârşite, instrucţie bâlbâita de subofiţeri ― cel mai adesea mediocri ― sau perorată de ofiţeri foarte mulţumiţi de ei înşişi, şi mai preocupaţi de „viaţa lor mondenă" decât de grija de a-i înţelege pe oameni şi a-i pregăti să fie soldaţi.
Promiscuitatea dormitorului comun imi era cu deosebire neplăcută, după viaţa tihnită, ce ne îmbogăţea lăuntric, dusă la seminar.
Se terminase cu discuţiile despre literatură, se terminase şi cursul de istoria artei în care Jacques Simon, meşter sticlar din Reims, ne învăţa să fim sensibili la frumuseţe, se terminase cu argumentaţiile curtenitoare prin care refăceam lumea, se terminase cu partidele de şah şi de tenis. Trecusem fără nici un fel de tranziţie dintr-un univers confortabil, protejat, dacă nu chiar elegant, la o viaţă asemănătoare întrucâtva cu aceea a unui rândaş, într-un mediu cu bunăştiinţă
3 Aluzie la lucrarea lui Alfred de Vigny (1797―1863), Servitude et grandeur militaires (1835), „Servitute şi grandoare de ostaş". (N. t.) 4
Edgard Thomé – Parasutati in infern
vulgar, meschin, laş şi agresiv.
Nici vorbă nu putea fi să ies din armată, căreia ii fusesem închiriat pe doi ani, dar puteam, măcar, să scap de dormitorul comun, de mirosul, de slinul şi de vacarmul lui. Vroiam să fiu singur, să am o cameră a mea, să pot citi în voie. Ambiţia asta nu avea nimic deplasat : era de-ajuns să devii subofiţer. Simplu, accesibil, la îndemână.
Timp de şase luni, am urmat şcoala de subofiţeri de rezervă.
Am ieşit primul dintr-un pluton care forma sergenţi destinaţi companiilor de mitraliori, şi bineînţeles, m-am pomenit vărsat într-o companie de recunoaştere. Aveam, în sfârşit, o cameră a mea, linişte, timp liber, numai că primul galon, ca şi primele mele responsabilităţi, m-au găsit la fel de nepregătit ca-n prima zi de încorporare.
Îmi cunoşteam exact îndatoririle de subofiţer mitralior şi eram gata să le îndeplinesc cât mai bine. Eram în stare să demontez două
tipuri de armă într-un timp record, cu ochii închişi : mitraliera Hotchkiss şi carabina de cavalerie erau o joacă pentru mine. Eram apt să comand un pluton de mitraliori, să ajustez trageri indirecte şi antiaeriene, să reglez un tir de mortier. Pe când acum, după ce fusesem vărsat într-o companie de recunoaştere, nu dispuneam de nici o cunoştinţă utilă pentru noua mea ocupaţie : armamentul era altul, comenzile diferite ; după cum diferită era şi tactica. Eram complet derutat şi, în consecinţă, lipsit de orice siguranţă ca să pot comanda.
Crezusem că ajung la un liman devenind subofiţer, şi iată regatul multvisat se prefăcea în ţăndări. Îmi venea să plâng de ciudă, şi chiar am şi plâns.
Lunile de cazarmă mă deformaseră, fără să-mi dau seama. Nu eram decât un robot programat să răcnesc ordinele cuprinse în 5
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Regulament. Le ştiam pe cele de la mitraliori, dar n-aveam habar de cele de la recunoaştere.
Iată cauza pentru care mă simţeam
incapabil de-a fi ascultat.
Toate astea mi se par acum, după trecerea a patruzeci de ani, tare departe, cât se poate de triviale şi puerile, dar dovedesc îndeajuns în ce măsură cele ce se învăţau pe atunci în armată ne transformau în nişte maşinării rudimentare, pe care cel mai mărunt accident, cea mai măruntă schimbare a rutinei le descumpăneau, scoţîndu-le din funcţiune.
După ce-am petrecut câteva săptămâni în noua mea companie, eram considerat un sergent normal. Furiile mele de timid compensau înfăţişarea de adolescent imberb, încât dădeam iluzia că am oarecare autoritate.
Mă împrietenisem, cum era şi firesc, cu sergenţii care se pregăteau să intre la Şcoala militară de infanterie Saint-Maixent sau care proveneau din copii de trupă. Insufleţiţi de viitoarea lor carieră, preocupările lor mi-i făceau mult mai apropiaţi decât pe bătrânii subofiţeri de carieră. Regăseam la unii dintre ei ecoul propriilor mele lecturi : Lyautey, Despre rolul social al ofiţerului 4 şi Psi-chari, Călătoria centurionului5
Pe nesimţite, eram mai în largul meu. Oamenii îmi dădeau ascultare, fără să mă văd nevoit sa strig, să ameninţ sau să pedepsesc.
De la o zi la alta, îmi învăţam meşteşugul. Nu ştiam ce aveam să fac 4 Louis-Hubert-Gonzalve Lyautey (1854―1934), ministru de război, mareşal al Franţei, autor al unor lucrări de specialitate, între care Du role social de l'officier (1891). (N t.)
5 Ernest Psichari (1883―1914), Le Voyage du Centurion apare postum (1916). (N. t.) 6
Edgard Thomé – Parasutati in infern
după terminarea stagiului, dar nu era o chestiune care să mă frământe, căci, pentru moment, îmi găsisem un echilibru acceptabil.
Războiul însă începuse să se vestească : proclamaţiile isterice ale lui Hitler, mobilizarea parţială, chemarea sub arme a rezerviştilor, acordul de la Munchen.
Izolaţi practic de lume în centrul de la Mourmelon, nu aveam decât o idee confuză despre evoluţia evenimentelor politice. Ne îndeplineam zi cu zi neînsemnatele noastre însărcinări de rutină, fără
originalitate şi fără geniu : marşuri, trageri, inspecţii, „lucrări de întreţinere şi de igienă"...
„Marile manevre" nu ne aduceau, la scara noastră, nici o cunoştinţă nouă. Grupare de infanterişti pierduţi într-un neînţeles labirint de ordine, de contraordine, de marşuri şi contramarşuri, suportam cu pasivitate directive care se băteau cap în cap, preocupaţi numai şi numai de soluţionarea problemelor urgente : să-i hrănim pe oameni, să le oferim condiţii de dormit cât mai omeneşti posibile, să
veghem la întreţinerea armelor şi la adunatul conştiincios al tuburilor goale de cartuşe.
Restul era treaba ofiţerilor. Îi vedeam foarte puţin, erau cantonaţi aparte... nu-mi amintesc să fi purtat vreodată vreo discuţie de orice fel cu careva dintre ei, nici una din acele conversaţii destinse şi amicale, cum am avut apoi atâtea cu paraşutiştii mei din Forţele Franţei Libere, la căldura unui foc de tabără.
Fie că erau de carieră, fie că erau rezervişti, formau un clan izolat, mai preocupaţi de propriul lor confort decât să încerce să ne cunoască şi să ne instruiască. Cu timpul, am descoperit că nefericiţii de ei nu aveau, într-adevăr, ce să ne spună, căci de ştiut nu ştiau nimic, iar 7
Edgard Thomé – Parasutati in infern
ideal n-aveau de nici un fel.
Comandantul meu de companie, ofiţer provenit din trupă în războiul trecut, încornorat şi suferind de dispepsie, ar fi trebuit, neîndoielnic, să fie obiectul asistenţei unui psihiatru : ne pregăteam să
pornim în manevre, iar el trecea în revistă materialul de cantonament.
― Charton, bătrâne, spuse intorcindu-se spre intendentul şef care-l însoţea, ai dat ordin să fie spoite marmitele ?
