necile suflecate, cu casca prinsă de centiron, au, bineînţeles, cu totul altă înfăţişare decât infanteria noastră. Geniştii lor, de asemeni, îi vedem cum întind în şanţuri kilometri de cablu telefonic, înfăşurat pe bobine transportate cu camioane. În armata franceză, treaba asta o făceau doi transmisionişti pe jos.

23

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Când voi avea din nou oameni sub comanda mea, ştiu despre ce am să le vorbesc. Am să le vorbesc despre curaj, despre demnitate şi onoare, şi am să-i pun să cânte. Am să-i învăţ să meargă la război aşa cum te duci la vânătoare, şi nici n-o să ne sinchisim de regulamentul elaborat de nişte fosile. Fosilele au fost făcute de ruşine, şi noi la fel, din cauza lor. Pe viitor, am să mă lupt după cum mă va călăuzi instincul meu, iar dacă pe râul Somme nu se mai află francezi, nu-i nici o pagubă, am să mă duc în Anglia, iar pe frumoasa infanterie germană

pe care o văd acum, o s-o pun eu pe fugă într-o bună zi, aşa cum hăitui un mistreţ, şi încă după nişte reguli pe care nici unii dintre galonaţii ăştia nu le-au înscris în vreun regulament.

Nemţii... Vorbesc puţintel limba lor, le-am învăţat istoria la urma urmei, tot nişte oameni sunt şi ei. Nu-s invulnerabili. Ştiu că într-o bună zi, la rândul meu, am să-i pun şi eu pe fugă, şi mă amuz amintindu-mi de poveştile pe care mi le istorisea unchiul Georges.

Infirm, ţintuit în fotoliul lui, unchiul a trebuit să rămână în satul nostru din Ardeni în timpul ocupaţiei din primul război. Casa noastră

era rechiziţionată pentru statul-major al unui regiment bavarez. Civilii strângeau cureaua, dar bunica şi unchiul refuzau cu îndărătnicie orice cadou din partea ocupantului. În fiecare zi, rotofeiul bucătar al popotei venea să le dăruie hrană, şi în fiecare zi, refuzat de ei, se bătea peste pântec întorcându-se spre bunică-mea, care era lihnită de foame : „Eu, toamnă, pine muncat, blian la mine purta..." Asta era imaginea teutonului care-mi înveselise copilăria, o caricatură nu cine ştie ce înfricoşătoare, la o adică.

Mai erau în sat şi doi fraţi, Doré pe nume, niţeluş

contrabandişti, niţeluş braconieri. Kommandatura locală se afla pe 24

Edgard Thomé – Parasutati in infern

mâna unui Feldwebel13 cam ţicnit, cu cruce de fier şi picior de lemn, poreclit „Medalie". Fraţii Doré refuzau să muncească la câmp, îşi părăseau lucrul cu cel mai mărunt prilej, făcându-l pe majur să se dedea unor partide de vânâtoare zadarnice şi nesfârşite prin toate coclaurile.

„Medalie", genetician de ocazie, hotărâse să amelioreze rasa de vite autohtonă, aducând în acest scop din Germania un minunat taur de rasă.

Însemna o sfidare de neândurat să le impui ţăranilor noştri din Ardeni să le fie prăsite vacile de un taur neamţ. Aşa că, într-o noapte, fraţii Doré, sfidând santinelele, tăiară frumuşel campionul din herd-book14, luând toată carnea şi nelăsând decât funia prinsă de ţăruş. A doua zi, pentru prima oară după luni şi luni de foamete, tot satul mâncă pe săturate.

Doar n-o s-ajung şi eu un caraghios, ca „Medalie" sau ca porcul de bucătar bavarez ! Eram hotărât să lupt în felul fraţilor Doré, omorâţi de altminteri ceva mai târziu de către Feldwebel-ul smintit.

Unchiul Georges mă învăţase să citesc, să joc şah, tot ceea ce ştiam din ale vânătorii şi din tainele pădurii, să-mi dresez câinii, să mă

orientez după stele, dar mai cu cu seamă să nu îndur nici un fel de jug.

Tot timpul evadării la el m-am gândit, la curajul, la luciditatea lui, la simţul umorului pe care-l avea, la tot ceea ce mă învăţase, şi am jurat să mă bat urmând învăţătura lui în materie de vinătoare şi şah.

Francezii, fireşte, nu rezistau pe Somme. Trupele cele mai apropiate sapă, desigur, tranşee pe lângă Perpignan, aşa că întâlnirea noastră la Fort-Mahon e mai curând tristă.

13 Plutonier-major (engl.)

14 Cartea care consemneaza pedigriul unui animal de rasa 25

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Ne informăm, căutăm o ieşire. Din păcate coasta e bine păzită, nici vorbă să poţi pleca spre Anglia în barcă. Trei zile de odihnă, apoi ne despărţim, după ce ciocnim un pahar de şampanie.

— La revedere... La Londra... într-una din zilele astea.

Căpătuit cu o bicicletă, ceva mai mult decât rablă, îmi încep pelerinajul. Dar, înainte de a ajunge în Anglia, trebuie să-i văd pe ai mei. Ce s-o fi ales de ei în haosul retragerii ? Pe unde o fi micuţa mea verişoară Anne-Marie ? Dar unchiul Georges ? Dar părinţii ?

Anne-Marie era internă la colegiul din Soissons, ceilalţi, locuiau în Ardeni. Trebuie să-i găsesc. Soissons mai întâi, că-i mai aproape.

Trec prin Abbeville, răvăşit de-a binelea, prin Amiens, pustiu, fără

oameni. Podurile au sărit în aer. La fiece canal, la fiece râu, sunt nevoit să-mi demontez bicicleta, s-o trec bucăţi pe malul celălalt, s-o montez la loc şi să mă usuc.

În prima seară sosesc la Roye, pe Somme, pe-o beznă cumplită.

Nemţii mă opresc. E după ora de stângere. Sunt frânt, mort de oboseală, nu mi-e deloc greu să iau o mutră jalnică şi n-am nici un scrupul să mint: sunt student, mă aflam în vacanţă la Bray-Dunes unde părinţii trebuiau să sosească şi ei, dar probabil că înaintarea fulgerătoare a trupelor germane i-a oprit. Am pornit în căutarea lor, mă îndrept spre Soissons, sunt obosit, pic de somn...

― Ach!... Gross malheur15 războiul !

Un soldat îmi arăta o casă goală, unde să-mi petrec noaptea.

Mai întâi trebuie să mănânc. Nu găsesc nimic în casa care-a fost prădată; vesela e semănată pe jos şi scrâşneşte sub paşii mei.

Orbecăiesc pe întuneric. Mă încumet să-mi folosesc bricheta şi 15 Ah, mare nenorocire (războiul), (în germană amestecat cu franceza) 26

Edgard Thomé – Parasutati in infern

inventariez încăperile. Ingerul meu păzitor pesemne că face ore suplimentare, căci descopăr o legătură de luminâri. Ies în grădină, sub clarul de lună; căpşuni un pic cam trecute, roşii abia date-n pârg, agrişe; le culeg pe dibuite şi mă satur. Lux suprem, dau peste o sticlă

de vin de Bordeaux, intactă, într-un bufet. Mă înfrupt din licoare, apoi urc la etaj şi mă întind pe un divan, aflat încă în stare destul de bună.

Fixez o lumânare în gâtul sticlei golite şi adorm recitind Poveştile lui Andersen.

Mă trezesc o dată cu soarele, ba chiar ceva mai înaintea lui.

Nici picior de neamţ prin partea locului, aşa că n-aştept să dau ochii cu ei ca să-mi iau rămas bun. De m-ar vedea acum, dimineaţa, ar putea să pice la anume bănuieli. Oamenii ăştia gândesc încet, dar gândesc. Noi, francezii, „frivoli şi uşuratici", nu avem asupra lor decât un firav avantaj: sesizăm ceva mai repede esenţialul într-o împrejurare.

Dacă e vorba de-o luptă, atunci trebuie să ataci foarte repede, cu toată

setea şi ura din tine. Dacă întârzii şi prinzi muşte, atunci tot avantajul tău de-o clipă e la pământ: „Fritz" a priceput şi el şi, cum în genere e un animal de categorie grea, rişti să-ţi vină de hac.

...Doamne, câte cursuri de apă mai sunt în drumul meu !

Să înoţi ţinînd în mână o roată de bicicletă e joacă de copil, pluteşte singură aproape, dar cu un cadru cu pedale care-ţi paradesc ţurloaiele şi blestematul de ghidon pe care afurisitul de curent se înverşunează, dinadins, să ţi―l vâre pe nas, e cu totul altceva. Incă un gând de recunoştinţă închinat unchiului Georges. El a avut grijă să mă înveţe să

înot cronometrându-mi timpul. A avut grijă să execut cât mai bine exerciţiile pe care el nu le mai putea face, şi dacă fără să fiu un tip atletic, sunt mai degrabă îndemânatic şi foarte rezistent, lui, un infirm, 27

Edgard Thomé – Parasutati in infern

i-o datorez.

- “Incetişor, băiete; leagă-ţi mai bine mişcările de crawl... Aşa...

Uite aşa... Acum e mai bine... Ia-o de la cap. Strânge bine patul puştii...

Respiră... Relaxează-te... Mangîie doar un pic trăgaciul."