Regimentul, decimat, pătrunde în Lille. Se vorbeşte despre regrupare, de o linie fortificată ce ne va adăposti... dar micile cazemate care jalonează cîmpîa sunt părăsite. Mergem întruna, în dezordine, fără

legături, fără a primi dispoziţii.

La Péronne, se întrezăreşte o umbră de organizare. Ne îndreptăm spre sud, contraordin şi stânga-mprejur ! Ce mai poate mărşălui se regrupează, pornim spre Dunkerque.

În nici o clipă a acestei înspăimântătoare brambureli nu ne-am oprit ca să luptăm. N-am văzut nici un infanterist german, şi cu toate astea mai bine de-o treime din regiment a dispărut.

Cei mai mulţi dintre ofiţeri sunt încă prezenţi. Să însoţească

trupa în pas de marş, la asta s-au priceput dintotdeauna. Să însoţească

trupa când o ia la picior, treacă-meargă, dar aici se opreşte competenţa lor. Nimic nu i-a pregătit să prindă din zbor o situaţie de luptă, să

cântărească într-o clipă forţele, starea de spirit şi intenţiile probabile ale adversarului, apoi să-l surprindă printr-o contralovitură imparabilă

şi, profitînd de efectul surprizei, să sporească până la demenţă

confuzia şi panica, încât să-l pună pe fugă.

Şi chiar de-ar fi ei înşişi în stare de una ca asta, propriilor lor soldaţi le-ar veni greu să le urmeze pilda. Aşa-zisul Înalt 15

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Comandament a pregătit războiul de ieri. Cu instrucţia pe care o primisem noi, puteam, în cel mai bun , să rezistăm în tranşee, dar in nici un caz să intervenim, să avem îndrăzneală, să acţionăm.

Armata franceză mi se părea aidoma unui orăşean pântecos şi fleşcăit, strecurat într-o încăierare de stradă : îşi apără faţa, pântecul, se culcă la nevoie ca un animal înnebunit de spaimă, dar nici o clipă nu-i în stare să-şi vină în fire, să ţină piept, să răspundă la lovituri, să se impună în loc să suporte pasiv violenţa celuilalt... într-un cuvânt, să se bată.

„Vom învinge pentru că suntem cei mai tari" , proclamau sloganurile oficiale. Mărginirea impostorilor care se dadeau drept responsabilii noştri ne costă foarte scump. Ei, însă, sunt departe. Ceea ce mai rămâne din regimentul lovit, abrutizat, îndobitocit, sleit, se prăbuşeşte ca un singur om pe nisipurile de la Bray-Dunes.

Un fel de ordine se instaurează. Având marea la spate, nu ne rămâne altă alegere decât să stăm pe loc şi, poate, să încercăm în sfârşit să răspundem la lovituri.

Vârâţi în „găurile Gamelin", prestigioasa invenţie a prestigiosului strateg, tragem de foarte departe asupra trupelor germane, care încep să ne gâtuie ca nişte profesionişti ce sunt.

Avioanele lor de vînătoare şi bombardierele pisează litoralul de la Ostende până la Dunkerque ; artileria ne decimează ; infanteria înaintează irezistibil, abia întârziată de tirul derizoriu al armelor noastre uşoare.

Noi apărăm perimetrul plajelor, în timp ce englezii, în ordine, ajung la pontoanele improvizate, apoi la vasele lor, apoi în larg.

În cursul nopţii pătrundem în Dunkerque, iar zorii zilei de 4

16

Edgard Thomé – Parasutati in infern

iunie ne îngăduie să ne vedem aşa cum suntem, turmă nimicită, sleită

de oboseală şi înfrângeri, zăcând îndobitocită pe cheiurile portului.

Gloriosul Regiment 8 Zuavi a isprăvit războiul.

Drapelul cu zvastica flutură în vârful farului, elementele de avangardă ale inamicului ne dezarmează. Pentru prima oară îi vedem pe învingătorii noştri de foarte aproape. Perfect echipaţi, uneori cu mânecile suflecate, cu pistolul mitralieră atârnând de gât, cu o grenadă

înfiptă în carîmbul cizmei, au un aer degajat, de profesioniştişi. În comparaţie cu ei, noi arătăm grozav în hainele noastre greoaie, din postav gros, cu arhaicele moletiere ce ne înfăşoară picioarele, şi în bocancii noştri scorojiţi ! Înaltul Comandament a prevăzut într-adevăr totul : ce bine ne vor prinde hainele astea la iarnă, în lagărele de prizonieri.

Mă dau deoparte ca să plâng în linişte, apoi îmi adun grupa.

Câtiva germani îndrumă fără greutate masa năucită şi amorfă a învinşilor. Mai târziu, în Scoţia, în aşanumitele moors11 unde ne antrenam ca să ne întoarcem în Franţa ocupată, am văzut caini colley, sprinteni şi vigilenţi, procedând cu aceeaşi economie de gesturi la adunatul turmelor de oi. Un câine la trei sute de oi... şi de fiecare dată

mă gândeam la Dunkerque.

Sunt sleit, frânt, întâi de toate trebuie să dorm. Trebuie să

recuperez, să localizez exact punctul unde mă aflu şi... să evadez.

Pentru moment, abia mai am puterea să încerc să glumesc cu oamenii mei. Zvonuri de două parale circula sprinten, veşnicele trăncăneli ce renasc neobosit din propria lor cenuşă, ca pasărea Phoenix, de cum le-ai sucit gâtul : armata generalului Corap i-a 11 Mlastini

17

Edgard Thomé – Parasutati in infern

încercuit pe nemţi, au căzut şi ei la rândul lor în cursă la Dunkerque, propriile noastre trupe au năvălit în Germania... curând vom fi eliberaţi.

Cotonogeala straşnică pe care a încasat-o divizia noastră, ce se bucurase de-o faimă solidă până atunci, nu mă îndreptăţeşte câtuşi de puţin să cred că alţii s-ar fi putut descurca cu mult mai bine. Dar cu siguranţă că în altă parte există trupe mai bine pregătite, altminteri înseamnă că am fost minţit încă din coplărie, pe când mi se povestea despre eroicele promoţii de la Saint-Cyr, despre şarjele lor cu pompon la chipiu, despre la furia francese... De acord, local suntem bătuţi, fulgeraţi, lipsiţi de glorie şi de panaş, dar asta-i ceva trecător. Ideeea unei prăbuşiri totale m-ar face să înalţ din umeri, nici măcar nu-mi poate trece prin minte.

Sunt încredinţat că pe raul Somme nemţii au fost opriţi. Trebuie să ajung la cei care se bat... dar întâi de toate trebuie să dorm...

— Aoleu, dom' sergent, iar plecăm !

Ne-am oprit vreme de-un ceas în periferia numită Rosendael, şi-am adormit pe loc. Pot să dorm când poftesc, la orice oră din zi, şi totdeauna am tras cât mai mult folos de pe urma acestui dar ceresc.

Mă trezesc cu aceeaşi uşurinţă : e de-ajuns ca, în clipa când mă culc, să-mi fixez in minte ora sculării. Cum funcţionează mecanismul ăsta personal ? Nu ştiu, dar mă încred în el orbeşte.

Iar plecăm. Somnul mi-a mai limpezit puţin mintea. Pe kilometri întregi turma noastră se întinde, se târăşte, se poticneşte, se opreşte. Mirosul pătrunzător de sudoare de bărbat împuţit şi obosit te face să verşi. Mă simt cu totul străin de masa aceasta. Oricare ar fi împrejurările, şi numai cu o raţie de jumătate de litru de apă la 18

Edgard Thomé – Parasutati in infern

dispoziţie, şi tot m-am ras zilnic, chiar şi în deşert. E un ritual. Mai târziu, în timpul operaţiilor din spatele liniilor germane, niciodată nu l-am evitat, şi totdeauna în timp ce mă rădeam de cu zori, combinam partida de şah pentru ziua aceea.

Depăşim ofiţeri cu barba nerasă. Nedeosebindu-se prin nimic de trupă, se îndreaptă şi ei, pasivi, spre captivitate. Ce-or fi învăţat oare la şcoala militară ? Din ziua aceea, cred, am început să nutresc un dispreţ oarecum indulgent faţă de ierarhie, galoane, onoruri, eghileţi, tinichele şi steluţe.

Am văzut cai irlandezi, mistreţi, câini boxeri care, aşa animale cum erau, impuneau fie numai şi prin demnitatea înfăţişării lor. Cei câtiva bărbaţi remarcabili pe care i-am cunoscut şi admirat aveau comun acelaşi lucru : calitatea ţinutei, siguranţa liniştită, şi nici galoanele, nici eghileţii nu le sporeau prestigiul.

— Sta-a-a-i !...

Cei din coadă, somnoroşi, se tamponează unii pe alţii. Trecem unul câte unul prin faţa unei mese lungi, pe care trebuie să lăsăm busole, brichete, hărţi şi cuţite. Urmează apoi un baraj mobil din sîrmă

ghimpată şi iată-ne in cuşcă.

În timpul serii, unul dintre oamenii mei îmi aduce o gamelă cu supă. Mă înfrupt din ea pe îndelete. După ce isprăvesc, mă pofteşte să