Pentru moment, sunt atent să nu mă stropesc, ţin să fiu elegant când mă voi înfăţişa micuţei mele verişoare.

La Soissons, bineînţeles, fetele au fost evacuate din liceu şi le-au luat locul aviatorii nemţi ! Rarii locuitori care trăiesc prin oraş nu sunt în stare să mă lămurească despre cele pătimite de liceul de fete.

Sunt descumpănit şi, ca un mistreţ rănit care o ia de-a dreptul spre vizuina lui, nu mă mai gândesc decât la un singur lucru : să regăsesc Ardenii, locurile familiare, pădurea, ca să mă refugiez la sânul lor şi să-mi recapăt puterile.

4

ARDENII

Pedalele gem la fiecare învârtitură. Vârât mereu in apa râului, 32

Edgard Thomé – Parasutati in infern

mecanismul nu mai poate şi, la câtiva kilometri de Soissons, hotărăşte dintr-o dată că aventura nu-l mai amuză : una din pedale, strâmbă de multă vreme, se rupe de-a binelea. Şi rămân acolo în pană, la marginea drumului, prea copleşit ca să scot fie şi o înjurătură. Marinette, cântecul lui Brassens, s-ar fi potrivit de minune cu situaţia în care mă

aflam: „Pe biţiclul meu... păream un nătărău, mamăă, pe biţiclul meu...

păream un nătărău".

Atâta pagubă, adio, dragă vechitură, m-ai slujit cât ai putut, dar nici o voinţă, oricât de dârză, nu e veşnică ! Aici ne vom despărţi.

Retragerea din Belgia, cu etapele ei care în anumite zile depăşeau şaizeci de kilometri, chiar dacă nu m-a împăcat cu mersul pe jos, m-a făcut să-mi cunosc puterile. Cei o sută douăzeci de kilometri care mă despart de Charleville vor fi făcuţi, în trei zile.

Aveam o brichetă, câteva sute de franci, o boccea uşoară şi mult optimism. Şoseaua trecea prin pădure, soarele se juca străbătând frunzişul fagilor, coţofenele scoteau ţipete, speriate de trecerea mea.

Pădurea înaltă de La Saint-Gobain începea să vestească pădurea Ardenilor. Mă gândeam mai puţin la micuţa mea verişoară şi la casa ei jefuită şi străbăteam kilometrii în ritm egal... fericit, aproape.

Supravieţuisem dezastrului de la Dunkerque, reuşisem să

evadez, iar curând aveam să ajung la mine acasă. Acolo, voi da de unchiul Georges. Iar el o să-mi relateze cu toată limpezimea cele petrecute şi pe care eu nu le trăisem. Eram sigur că-mi va aproba alegerea, vom studia împreună poziţia pieselor pe tabla de şah şi vom găsi felul cel mai elegant pentru mine de-a ajunge în Anglia.

Câţi kilometri mai am de mers înainte de-a ajunge acolo ? Zeci şi zeci...

sute şi sute... Din seara când am evadat, totul se desfăşurase ca pe 33

Edgard Thomé – Parasutati in infern

roate, ca şi cum aş fi fost protejat de vreo vrajă. Steaua mea bună, îngerul meu păzitor sau pronia cerească mă întovărăşiseră, pesemne, mai mult ori mai puţin, de-a lungul drumului.

Îmi amintesc că m-am oprit brusc :

— Oricine vei fi tu, tu care m-ai ajutat până aici, oare cum vrei să continui... fără bicicletă ?

Ceea ce va urma îi va face să zâmbească pe sceptici, dar jur pe onoarea mea că-i adevărul adevărat. Doi metri mai departe, am descoperit o ladă părăsită pe taluz, o ladă mare, trapezoidală, intactă.

„Ştiam" că înăuntru e o bicicletă. Şi am descoperit, într-adevăr, fără

urmă de mirare, o bicicletă cazonă, nou-nouţă şi înfăşurată în fâşii de hârtie îmbibată cu vaselină. Era vopsită kaki, cu un manşon tricolor pe partea dindărăt a cadrului. Ghidon drept, frâne cu tamburi, schimbător de viteze, geantă pentru scule şi pompă... O maşinărie ca-n vis, cu roţile umflate, far şi dinam. There are more things on earth and in heaven, Horatio, than are dreamt of in your philosophy. Hamlet, actul II.

Cerul şi pământul cuprind mai multe lucruri, Horaţio, decât visele filozofiei tale...

Cinci ore mai târziu, intram la mine în sat.

De-a lungul drumului am străbătut târguri pe care războiul le atinsese mai mult sau mai puţin,după cum le fusese norocul. Peste tot întâlnisem aceeaşi aglomerare de faţade spintecate, de grinzi arse, de ferestre căscate, aceeaşi puzderie de olane şi bucăţi de tencuială

semănau străzile, aceeaşi duhoare de hoituri intrate în putrefacţie, aceleaşi mugete sfâşietoare ale animalelor cu ugerele pline, dureroase.

La fel stăteau lucrurile şi, în satul nostru, numai că eu le resimţeam cu atât mai chinuitor cu cât fiecare casă o cunoscusem în timpul fericirii 34

Edgard Thomé – Parasutati in infern

ei.

Casa noastră, aflată la o bucată bună de vatra satului, îmi dezvălui, în timp ce mă apropiam, aspectul ei familiar. Din acoperiş se înălţa fumul, dar nu simţeam nici o bucurie, inima nu-mi bătea mai tare. Mă apropiam de ea cu părere de rău, parcă. Voiam să ştiu pe cine adăposteste, căci simţeam din instinct că nu era nimeni dintre ai mei.

Nemţii care o ocupau erau cu toţii, „bătrâni", oameni trecuţi de patruzeci de ani. Cam îndesaţi şi cam greoi, se deosebeau foarte mult de trupele de asalt întâlnite în nord. Liniştiţi, îşi vedeau de treabă fără

grabă la spălătorie şi la bucătăria lor rulantă. Mi-au explicat că locuinţa era goală când se instalaseră ei, ultimii civili fugisera cu mult înaintea sosirii lor. Ei se aflau acolo ca să se ocupe de trenurile regimentare...

Veneam de la Dunkerque ? Îmi căutam unchiul ? Eram, probabil, frânt de oboseală... Şi mort de foame.

M-au aşezat la masă cu ei. Mă înfruptam pentru prima şi ultima oară în viaţa mea din bucatele bucătăriei germane : o supă deasă de arpacaş, în care pluteau din belşug prune şi bucăţi de carne. Toate astea mi se păreau ireale, în afara războiului şi-n afara timpului. În aceeaşi casă, cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai înainte, bunica şi unchiul meu refuzaseră să fie miluiţi cu mâncăruri fară îndoială

asemănătoare.

Eu însă nu aveam scrupulele lor. Aveam douăzeci de ani, mi-era foame, gazdele mele erau mai curând simpatice şi, pe legea mea, un călător care nu ştie să-şi facă plinul atunci când se iveşte ocazia, are foarte puţine şanse s-o ţină mult la drum. Eram ospătat, cu dragă

inimă şi am primit la fel de simplu şi eu. Mi-era greu să văd inamici în oamenii aceia vârstnici, cu înfăţişare mult mai puţin războinică decât 35

Edgard Thomé – Parasutati in infern

a unui ţârcovnic.

― Vrei să dormi ?

— Nu, mai rămân trei ore bune până la interdicţia de-a circula.

Voi fi la Charleville cu mult înainte. Trebuie să mă informez despre rudele mele. Mulţumesc, la revedere.

Mai târziu, când voi face prizonieri nemţi asemănători acestora, ei vor întreba, desigur, de ce ofiţerul paraşutist care-i capturase veghea atât de scrupulos să mănânce pe săturate.

Sosesc la Charleville cu mult înainte de ora interdicţiei. Casa e grijuliu ferecată. Un anunţ în germană indică foarte serios numărul încăperilor disponbile... şi că intrarea e interzisă ! Dar nu şi pentru mine ! Ştiu nenumărate feluri de-a mă strecura înăuntru fără

dificultate : tata era o persoană gravă şi, după ce trecea o anumită oră

limită, aveam tot interesul să ajung la mine în cameră fără să folosesc cheia, fără să fac zgomot şi fără să dau de bucluc. Camera s-a schimbat mult de la ultima mea permisie. Când deschid obloanele, descopăr întreg dezastrul ; aici ca şi în alte părţi, dobitocii s-au amuzat să

distrugă totul fără motiv... Aşa-i războiul.