Din ajun, când, silit de împrejurări, am hotărât să fiu un biet student în căutarea familiei, am intrat bine în pielea personajului, şi-i abordez cât se poate de deschis pe nemţii care păzesc podul de pe Oise.
— Actele ?
29
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— N-am acte !
Şi dă-i înainte cu placa : vacanţa petrecută la Bray-Dunes, înaintarea irezistibilă a Wehrmachtului. Bietul copil pierdut... De să
înduioşezi, până şi pietrele. Par atât de trist şi de abătut încât trecerea mea nu ridică nici un fel de dificultate.
— Ach!... Gross malheur războiul !
Hotărât lucru, trebuie să fi învăţat cu toţii cuvintele astea întrun manual pentru ocupanţii corecţi !
Fără să mă străduiesc, înregistrez toate amănuntele : podul, paza, atitudinea soldaţilor, armamentul, materialul lor, şi ştiu de pe acum că într-o bună zi voi pune mâna pe astfel de poduri fără să trag nici un foc, fără zgomot, fără vărsare de sânge, dezarmând la rându-mi nişte prizonieri năuciţi.
Casa Annei-Marie trebuie să fi fost prădata de nenumărate ori.
Toate casele violate seamănă între ele. Vandalii, oricărei naţiuni ar aparţine, lasă totdeauna aceleaşi urme dezgustătoare în care imbecilitatea se întrece cu abjecţia. De câteva săptămâni încoace, am văzut atâtea camere prădate, atâtea fotografii împrăştiate şi călcate în picioare, atâtea biete obiecte lipsite de valoare şi care nu aveau preţ
decât pentru cei ce ţineau la ele. Întinate, mutilate, distruse prosteşte de către nişte soldăţoi puşi pe chef, îmi vor inspira totdeauna aceeaşi dorinţă irealizabilă : să-i găsesc pe ticăloşi, autori ai unor asemenea fărădelegi şi să le zdrobesc mutra în pumni.
Prădăciunea acestei case, unde mi-am petrecut cele mai frumoase vacanţe de când mă ştiu, pune capăt de-a binelea adolescenţei mele. Va rămâne pentru totdeauna simbolul unei anumite înfrângeri, al unui pământ şi-al unor cămine pe care laşitatea noastră
30
Edgard Thomé – Parasutati in infern
le-a oferit silniciei. Pînă atunci fusesem visător, gingaş, puţin romantic, în ziua aceea am învăţat dintr-o dată ce-i dispreţul : dispreţ pentru politicieni şi pentru minciunile lor, dispreţ pentru tâlharii care se cred soldaţi.
Doi bătrâni, soţ şi soţie, continuă să locuiască în casa de-alături.
Au cunoscut exodul din 1914, apoi întoarcerea în zona ocupată. De data asta, resemnaţi, au preferat să nu se mai despartă de ferma lor. Au scăpat cu viaţă din ultima ocupaţie. Or ieşi ei cu bine şi din asta... Aşa-mi spune bătrânul, silindu-mă să mânânc.
Verii mei, îmi mai spun vecinii, au plecat spre Sois-Sons înainte de sosirea nemţilor, cu mai bine de trei săptămâni în urmă. Vederea casei lor răscolite mă întristează. Mă gândesc la cei care au însufleţit-o, mi-i închipui bătând drumurile cu spaima în suflet, mitraliaţi, bombardaţi, poate morţi... Nu-mi vine deloc să mănânc. Vreau să fiu singur. Să fiu singur şi să dorm...
Îmi aranjez un culcuş în aceeaşi cameră unde dormeam în vacanţe. Mâine... vedem noi ce-o mai fi...
Mult mai târziu, am descoperit un proverb care rezuma toată
înţelepciunea englezească : Well ! We'll cross this bridge, when we come to it (O să ne gândim cum să trecem peste podul ăsta, atunci când vom ajunge la el).
Sub acest aspect sunt teribil de englez, iar ceea ce trebuia făcut a doua zi nu mi-a tulburat niciodată somnul.
Apropo de poduri... Geniştii uneia sau alteia dintre armate s-au ocupat de ele cu mult succes. Podurile de pe Ailette, ca şi cele de pe Aisne, sunt simple schelete torsionate, hăcuite, încât e cu neputinţă să
treci peste ele. Îmi demontez neobosit bicicleta şi trec înot printr-o apă
31
Edgard Thomé – Parasutati in infern
împuţită în care plutesc cai morţi, vaci cu pântecul umflat... şi chiar leşuri omeneşti.
Şi, pentru că nu mă zoreşte nimeni, îmi împăturesc grijuliu hainele nou-nouţe, le înfăşor în impermeabil apoi le împing înaintea mea, pe o plută din stuf tăiat. Incă din copilărie, sunt cât se poate de obişnuit cu genul ăsta de ambarcaţiuni : Meuse, în amonte de Charleville, e, la vremea când apele scad, plină de kilometri întregi de gropi cu vârtejuri. E un loc foarte periculos unde, în fiecare an, înotători excelenţi se îneacă. Părinţii ne interziceau cu străşnicie, bineînţeles, să dăm pe-acolo, dar, când te-ai hotărât să chiuleşti de la ore ca să te duci la scăldat, nu te poţi arăta în văzul lumii. Aşa că ne duceam la Montjoly, cale de-o leghe bună de oraş, tăiam snopi de stuf apoi ne aruncam în curent, provocându-ne unul pe altul.
Pentru moment, sunt atent să nu mă stropesc, ţin să fiu elegant când mă voi înfăţişa micuţei mele verişoare.
La Soissons, bineînţeles, fetele au fost evacuate din liceu şi le-au luat locul aviatorii nemţi ! Rarii locuitori care trăiesc prin oraş nu sunt în stare să mă lămurească despre cele pătimite de liceul de fete.
Sunt descumpănit şi, ca un mistreţ rănit care o ia de-a dreptul spre vizuina lui, nu mă mai gândesc decât la un singur lucru : să regăsesc Ardenii, locurile familiare, pădurea, ca să mă refugiez la sânul lor şi să-mi recapăt puterile.
4
ARDENII
Pedalele gem la fiecare învârtitură. Vârât mereu in apa râului, 32
Edgard Thomé – Parasutati in infern
mecanismul nu mai poate şi, la câtiva kilometri de Soissons, hotărăşte dintr-o dată că aventura nu-l mai amuză : una din pedale, strâmbă de multă vreme, se rupe de-a binelea. Şi rămân acolo în pană, la marginea drumului, prea copleşit ca să scot fie şi o înjurătură. Marinette, cântecul lui Brassens, s-ar fi potrivit de minune cu situaţia în care mă
aflam: „Pe biţiclul meu... păream un nătărău, mamăă, pe biţiclul meu...
păream un nătărău".
