Cineva zgâlţâie uşa jos, la parter... Zbierete puternice... Cobor să

deschid : patru soldaţi şi un caporal. Caporalul izbucneşte :

— Ce faci aici ? Cine ţi-a dat voie ?

Îmi pierd pe loc orice reţinere, orice prudenţă, orice control.

Răcnesc mai tare decât el :

— Aici... e la mine acasă ! Şi n-am nevoie să-mi dea nimeni voie... Sunteţi nişte porci !... Duceţi-vă şi vedeţi în ce hal au lăsat trupele Fuhrerului camera mea... şi cărţile şi toată casa !

Adevărat miracol. Caporalul rămâne cu gura căscată. Nu-i vine 36

Edgard Thomé – Parasutati in infern

să-şi creadă ochilor : să se audă ocărât în propria lui limbă de un puştan aproape ! Faptul avea de ce să tulbure sfintele noţiuni privind ierarhia ale unui Gefreiter victorios ! Scârbit, se îndepărtează şi mă uit şi eu după el şi după escorta lui cu gura căscată, cum cobora strada.

Bine... Trebuie să fac un pic de ordine, să găsesc un pat nu prea murdar, să mă spăl şi să mă culc. Mâine o să am parte de alte belele, aşa că e mai înţelept să fiu odihnit, ca să le pot face faţă.

Nemţii însă nu aşteaptă să treacă ziua şi-şi fac din nou apariţia : peste o jumătate de oră, cei cinci soldaţi se întorc întovărăşiţi de un ofiţer. Nu-mi dau seama cărei arme îi aparţine. E sublocotenent, văd eu bine, dar nu izbutesc să aflu la ce. Se dezvăluie a fi un interpret de la Kommandatură şi vorbeşte o franceză puţintel cam înceată şi preţioasă, presărată de un argou stângaci. Se exprimă foarte blând, aproape fără a-şi căuta cuvintele. Străbate toată casa şi mă întreabă

cum am ajuns acolo, îi spun şi lui povestea mea, care sună cu atât mai adevarat, şi mai înduioşător cu cât o spun mai des. E, simplu, trist şi impresionant... Aşa ceva nu se inventează.

E cât se poate de acord şi înţelege prea bine... dar Ardenii sunt zonă strict interzisă, iar eu am pătruns oarecum prin efracţie.

Mă aşteaptă mâine la Kommandatură.

A doua zi totul decurge foarte bine. Am minţit cu conştiinţa împăcată, ca un iezuit. Cred că locotenentul nici n-a verificat dacă

părinţii mei locuiesc într-adevăr in Charleville şi dacă sunt într-adevăr fiul maică-mii. El povesteşte, eu ascult : războiul... atroce, englezii...

nişte bestii, care ne-au împins, pe noi, bieţi francezi, în aventura asta nefericită... Dar o să se termine curând. De cum sfârşeşte vara, Anglia va fi ocupată.

37

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Dar ia spune, ce studiezi ?

Îmi iau cel mai nevinovat aer cu" putinţă :

— Eu ? ah, fac seminarul teologic.

E o ocupaţie cât se poate de cuminte, de timidă şi de liniştitoare.

Îmi dă voie pe loc să mă întorc acasă, o să-mi întocmească un permis de şedere, pe care-l voi putea ridica a doua zi.

A doua zi, când mă duc să-mi iau Ausweis-ul16 interpretul meu e tot într-o dispoziţie foarte bună.

În clipa când dau să plec, mă întreabă ce am de gând să fac. S-ar zice că un altul răspunde în locul meu :

— Nu prea ştiu... Credeam că o să-mi găsesc părinţii aici, dar văd că nu sunt... Avem o proprietate la treizeci de kilometri de aici, poate că s-au refugiat acolo. M-aş putea duce să văd ?

— Desigur, dar e nevoie de un permis de liberă-trecere.

Trebuie să-i suspectezi pe cei care-ţi fac bine, nici că există

metodă mai nimerită prin care cineva să te lege. Sunt oarecum protejatul Kommandaturei... şi locotenentul îmi semnează un Ausweis.

— Să mai treci să mă vezi.

— Da, mulţumesc.

Să fi fost bun şi compătimitor din fire ? Să fi urmat instrucţiunile propagandei lui Goebbels, la ordinea zilei ? Se vedea peste tot, pe nişte afişe uriaşe : „Populaţii părăsite, aveţi încredere în soldatul german". Un teuton blond, altetic şi zâmbitor mângâia un copilaş francez pe care-l ţinea în braţe... Sau locotenentul meu era puţintel pederast ? N-are importanţă, calul de dar nu se caută în gură.

Îmi leg uşorul meu bagaj şi părăsesc oraşul, cât se poate de 16 Permis de liberă-trecere. (germ.)

38

Edgard Thomé – Parasutati in infern

hotărât să pun din nou picioarele acolo numai atunci când vom recuceri Franţa.

Trebuie să plec din Ardeni, fapt interzis cu tot atâta străşnicie ca şi pătrunderea pe meleagurile lor. De data asta am indicat ca destinaţie pe permisul meu de liberă-trecere Rumigny. Ştiu foarte bine că părinţii mei nu pot fi acolo, dar e la doi paşi de râul Aisne. Cunosc toate drumurile forestiere care duc în departamentul vecin şi, o dată ajuns în pădurea mea, sunt la mine acasă. Nici un neamţ nu mă va repera vreodată. Ca să spun drept, încep să-i găsesc niţeluş cam greoi la minte.

Emoţiile din ultimele zile m-au cam obosit. Trebuie să fiu într-o formă fizică excelentă când voi ieşi din zona interzisă, ca apoi să mă

îndrept spre Paris. Am nevoie să cuget în linişte ca să-mi fixez următoarele etape.

Rumigny nu prezintă pentru mine decât un interes foarte relativ. E o capitală de canton fără mare anvergură, în ciuda bisericii ei vechi şi a castelului medieval. Prin tradiţie, nu-l iubim deloc : pentru noi evocă mai cu seamă percepţia şi jandarmeria.

Contrabandişti

de ocazie şi vânători după pofta inimii, suntem totdeauna mai mult sau mai puţin în relaţii delicate cu legea, iar autorităţile ne stingheresc.

Dar pe colina care-l domină, la cinci kilometri de târg, există aşa-numitul „Hôpitât". E locul unei mănăstiri într-atât de vechi, că numai nişte subterane cu pereţii zidiţi au mai rămas din ruinele ei.

Hôpitât e adevăratul leagăn al familiei mele. Aici străbunicul meu a omorât, spune-se, ultimul lup din canton. Aici am încălecat pentru prima oară pe cal, aici am vânat pentru prima oară şi am cosit fânul întâia dată. Cele două ferme ce împodobesc vârful platoului sunt 39

Edgard Thomé – Parasutati in infern

în stăpânirea verilor mei. Pădurea le apără din trei părţi. Spre vest, fânetele, întrerupte de lăstăriş, unduiesc blând, până la valea prin care curge râul cu păstrăvi, şi pe care se află moara la Fantigny. E locul cu cele mai frumoase veri din lume, unde mireasma fânului e cea mai dulce, furtunile cele mai dezlănţuite şi stejarii cei mai minunaţi.

5

PĂŢANIILE UNEI PISICI SĂLBATICE

Drumul abrupt care taie colina parcă îmi taie picioarele.