mă alătur grupei mele ca să... cinăm ! Am fost temeinic scotociţi la intrarea în lagărul de tranzit, dar se vede treaba că unul dintre oamenii mei e un adevărat făcător de minuni. Înghit fără să mă mir o porţie de carne de vacă în sos tomat, un morman de cartofi prăjiţi şi o litră de vin pe care un iluzionist le-a scos din neant. Hotărât lucru, francezii sunt imbatabili când nu mai sunt guvernaţi.

19

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Mă simt din nou în plină formă, dar iată că se lăsă noaptea. Hai la culcare.

Pe data de 9 iunie, dimineaţa, nemţii hotărăsc să despartă trupa de gradaţi. Ofiţerii se îngrămădesc într-un colţ, subofiţerii într-unul.

În seara asta, la mine acasă eram sărbătorit, pentru că e sfântul Edgard, rege al Scoţiei şi omorâtor de lupi. Îmi închipui că sfântul meu patron va da un bobârnac sorţii şi hotărăsc să evadez pe 10 iunie. Va fi felul meu de a-mi ura „la mulţi ani".

Pe 10, mă duc să-mi iau rămas bun de la băieţii mei. Nu pot face nimic pentru ei şi le anunţ cele ce-am pus la cale. Voi evada în cursul nopţii. Păcat că nu mai am nici hartă, nici busolă... dar la urma urmei te poţi lipsi de ele. Şi pentru că nu ştiu cât de riscant e planul meu nu propun nimănui să-şi încerce norocul alături de mine. De altfel, sunt cu toţii convinşi că vor fi eliberaţi cât se poate de repede... de vreme ce aşa a spus comandantul nostru de batalion.

Peste o oră, un caporal îmi aduce-o hartă, o busola un cuţit şi trei cutii de conserve de carne, precum şi felicitările grupei. Cu aceste preţioase provizii, mă voi alătura viitorilor tovarăşi de evadare.

3

SĂ VREI ÎNSEAMNĂ SĂ POŢI

20

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Din cei patru sergenţi care alcătuiau echipa noastră obişnuită, unul Illig, învăţător alsacian, a murit alături de noi în bombardamentul de la Péronne. Rămân Ivan de Colombel, cel mai apropiat prieten al meu pe vremea aceeoa, şi Saint-Girons. Sunt amândoi de acord să evadăm. Il asociem şi pe Macaire, sergent-major de la o altă companie, care locuieşte la Fort-Mahon.

Planul meu e cât se poate de simplu : să ajungem mai întâi la Fort-Mahon, la gurile râului Authic. Nevasta lui Macaire ne va putea oferi găzduire şi ascunde, în cazul când nemţii au ocupat oraşul. O

dată ajunşi acolo, vom vedea dacă e cazul să mergem până la malul sudic al râului Somme, pe care francezii probabil că rezistă.

Cei trei camarazi pornesc să caute provizii, eu însumi încep să

dau târcoale şi să adulmec pe la bucătării. E ca în souk-urile12 din Orientul Apropiat, totdeauna te alegi cu câte ceva.

Aflu într-adevăr că apa pentru lagăr e adusă de un camion-cisternă a cărui următoare ieşire e prevăzută pentru ora şase după-amiază. Îmi găsesc camarazii îmbogăţiţi cu şase cutii de sardele, şase de conserve de carne şi câtiva biscuiţi. Verificăm rapid unghiul de marş : Rexpoede-Fort-Mahon... azimut două sute optzeci de grade.

La ora şase, după ce ne-am scos galoanele, ne amestecăm printre cei care se oferă pentru corvoada apei, suiţi într-un camion.

Camionul se opreşte în curtea unei ferme, la vreo douăzeci de minute de lagăr.

În timp ce soldaţii îi ajută pe nemţi să umple cisterna, noi ne îndepărtăm cât se poate de nevinovaţi.

12 Souk ― piaţă în ţările arabe. (N.t)

21

Edgard Thomé – Parasutati in infern

La opt seara, ne aflăm cam la treizeci de kilometri de Rexpoede.

Ştiu un anume Obergefreiter care e pe punctul de-a avea necazuri.

În timpul zilei, dormim camuflaţi prin gardurile vii, iar de cum se lasă întunericul până în zori facem cam douăzeci de kilometri de marş peste cîmpuri.

În cea de-a treia seară, ne-am terminat proviziile, iar eu simt o nevoie cumplită să beau o cană de lapte. La fel si Ivan. Şi pentru că ne pricepem cel mai bine la treburi de felul ăsta, ne apropiem fără zgomot de-o fermă izolată. Parcă o văd şi acum, până în cele mai mici amănunte ; noaptea de vară, iazul sub lumina lunii, umbrele diforme ale sălciilor şi pătratul de lumină al uşii larg deschise luminând curtea.

Ne târâsem în tăcere, fără să deranjăm nici măcar concertul broaştelor. Că şi merita osteneala !... Uite şi-un câine. Incepe să latre, eu îl strig. Niciodată nu mi-a fost teamă de câini, există între mine şi ei un fel de complicitate oarecum magică, ce trebuie să fi început pe când aveam trei ani şi când, lipsit de desert pentru cine ştie ce prostie şi alungat din casă, fusesem găsit în cuşca câinelui, tâvălindu-mă laolaltă

cu căţeii şi pe cale să sug la Dora, o căţea ciobănească germană, preferata mea.

Câinele se apropie, îl las să-mi miroasa mâna, apoi îi scarpin vârful urechilor, imitând scâncetele unui căţeluş abia fătat.

Animalul rămâne mut de uimire şi în acelaşi timp liniştit.

— Du-te acum, şi taci.

De pe prag, o femeie cercetează curtea. Înaintăm fără s-o înfricoşăm, uniforma noastră n-o sperie. Ivan o întreabă dacă a văzut nemţi.

― De-o săptămână n-am mai văzut.

22

Edgard Thomé – Parasutati in infern

― Putem căpăta lapte ?

— Oh, sigur că da !

Ne ducem după tovarăşii noştri. Fermiera insistă să ne dea de mâncare : lapte cât poftim, o omletă cu slănină ca pentru nişte adevăraţi căpcăuni, brânza de prin locurile acelea şi cafea. Ce ne-am fi putut dori mai mult ?

— Şi-acum o să vă duceţi la culcare.

— Cu neputinţă, doamnă, noi trebuie să mergem numai in timpul nopţii.

— De ce ? Am să vă dau haine civile şi-o să puteţi merge ziua.

Mă duc să vă fac paturile.

— Şopronul ne-ajunge.

— Nici vorbă !

O noapte în puf, o evadare de lux. În cursul dimineţii, travestiţi în muncitori agricoli şi înarmaţi cu o furcă „aşa ca să pară mai adevărat", o părăsim pe gazdă. Numele ? Adresa ei ? Nu le-am ştiut niciodată.

Din prudenţă, ne despărţim : Macaire cu Ivan, Saint-Girons cu mine. Întâlnire la Fort-Mahon.

Acum mergem pe şosea, fără să ne temem prea mult.

Trupe germane ne depăşesc cantand ; cu capetele descoperite şi mâ