Niciodată n-am izbutit să-l urc până la capăt cu bicicleta ; şi nimeni altcineva, de altfel dacă nu soseşti la Hôpitât călare sau cu căruţa, trebuie să mergi pe jos.

Acolo, în josul pantei ce devine pieptişă, străbunicul meu a murit. Intr-o seară, calul lui a lunecat pe polei. Prins sub căruţa răsturnată, cu ţeasta crăpată pe jumătate, a luptat cât a putut, izbind cu cizma în fundul solid, din scânduri de stejar, al căruţei ca să-l spargă.

A fost găsit dimineaţă, mort de epuizare şi de frig. Era, după câte mi s-a povestit, un uriaş jovial, în stare să patineze cu câte un sac de grâu sub fiecare subsuoară, ori să salte căruţele grele, pline cu grâu, de pe la noi, vârându-se sub osie.

Cât de bine mă simt acum ! Presimt prezenţe magice, parc-aş fi protejat, vegheat, înconjurat. Pot, în sfârşit, să-mi ridic viziera. Mă aflu în Brocélianda17 mea.

17 Codri necuprinşi din Bretania, unde, aşa cum se spune în romanele cavalereşti ale Mesei rotunde, trăiau vrăjitorul Merlin şi zâna Viviane.

40

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Cuvântul „servitor" n-a avut niciodată prin părţile noastre sensul umilitor pe care i-l dau ţaţele parvenite, care n-au ştiut niciodată să trateze omul de la egal la egal. Un servitor, la noi, înseamnă exact cel cu care împărţi viaţa casei, şi totdeauna am găsit vrednic de admiraţie obiceiul din Ardeni care cere să-i spui „soră" unei fete care trebăluieşte la fermă ori unei slujnice de cîrciuma. Numeşti

„soră" pe orice femeie al cărei rang subaltern ar putea-o umili, la fel cum faci şi cu verişoarele sau cu prietenele din copilărie. Aşa, avem cu toţii acelasi rang. „Nici,tu servitor, nici tu stăpân."

— Salut, soră !

Marie-Louise e mai mare decât mine doar cu vreo patru-cinci ani, cred. Părinţii ei locuiesc la Rumigny. Ea a preferat să rămână la Hôpitât împreună cu cei doi fraţi. Raymond, cel mai mare, a împlinit de curând şaisprezece ani, Rene, prâslea, are unsprezece.

Marie-Louise, cu vreo ciţiva ani în urmă, a rămas însarcinată cu un mizerabil care apoi a abandonat-o. Să creşti un copil din flori, acum patruzeci de ani, presupunea să ai mult caracter şi mult curaj. Şi fata asta are. Cele întâmplate au maturizat-o au asprit-o. E o femeie frumoasă, inteligentă, şi sănătoasă. Ne ştim dintotdeauna si ţinem mult unul la altul.

— Mănânci o omletă !

— Ce întrebare !

Omleta şi bucăţile de fagure, la Hôpitât, sunt pâinea şi sarea cu care-l întâmpini pe călător la orice oră s-ar ivi el. În timp ce savurez neasemuitul jambon din Ardeni, tăiat în felii groase de-un deget, îmi povestesc aventura.

— Aşa... Şi aşa... Asta-i tot.

41

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Băieţii par dezamăgiţi că povestea s-a oprit, nu le-a ajuns nici pe-o măsea. Pe-atunci nu exista televizor, nici tranzistor, încât simpla povestire a unor întâmplări ceva mai neobişnuite captiva auditoriul.

— Şi vrei să pleci în Anglia ?

— Am să rămân aici câteva zile, cât să mă odihnesc cum trebuie şi să-i observ pe nemţi.

— Ştii, există o Kommandatură la Rumigny, dar friţii n-au urcat niciodată până aici.

Aşa sper şi eu. Am să-i pot cerceta în voie şi să descopăr ochiul cel slab, gaura din plasă.

Pătrunsesem în năvod fără să ştiu că-i năvod, dar felul în care aveam să-i scap, nu-mi dădea nici o bătaie de cap. De-atâtea ori trecusem graniţa cu Belgia, când eram puşti, chiar sub nasul vameşilor! Prin părţile noastre, ăsta era jocul „frauda", cum îi spuneam

; un fraudulos, pentru noi, era un domn care risca... cel care-i zvânta în bătaie pe paznici. Familiile, până şi cele mai înstărite, dresau câini pentru contrabandă, şi se puneau pariuri pe cei mai buni, aşa cum se face în nord cu porumbeii voiajori sau cu cocoşii de luptă. În folclorul nostru regional, existau doi eroi : neînfricatul vânător de mistreţi şi contrabandistul fericit.

Când va sosi momentul, voi şti să ies din „zona roşie".

La jumătatea lui iulie, tot acolo mă aflu. Ceva în mine s-a împotmolit, încât n-am putut lăsa fermele în părăsire.

Mai întâi, a trebuit să adun vacile, vreo şaizeci cu toate. Nu mai fuseseră mulse de săptămâni întregi, încât aveau mamelele diforme, ugerul atârnând şi crăpat ; le-am smuls din mărăcinişuri şi din firele de sîrmă ghimpată, unde mugeau zi şi noapte. N-a fost uşor deloc.

42

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Acum, uşurate, cu ugerul încă roşu de hipermanganat, şi-au reluat viaţa de vaci civilizate. Pe unele a trebuit să le ajut la fătat. Am descoperit gesturi atavice, pe care nu le-am învăţat de la nimeni niciodată.

Iepele mi-au dat mult mai puţin de furcă : le-am adunat într-un ţarc umbros, unde apa de izvor se revarsă din adăpători, şi le-am lăsat să fete singure... Se pricep la treburile lor mai bine decât mine.

Cu porcii, treaba a fost mai puţin uşoară. Cu dobitoacele astea, chiar că nu te poţi înţelege. Răzleţiţi pe vreo sută de hectare, şi-au regăsit repede felul lor ancestral de-a trăi. Răvăşesc pădurea, care-i ascunde, şi nu ies decât noaptea, ca să dea iama prin cuiburile de cartofi.

A fost nevoie de tot arţagul plin de răbdare al dulăilor de vânat mistreţii, ca să-i scot din bălţile unde-şi făceau veacul, să-i adun şi să-i mân în ţarcul lor, plesnindu-i straşnic cu biciul şi răcnind la ei, în timp ce îmi răspundeau cu grohăituri mânioase. Afurisitele de dobitoace devin cu adevărat plăcute doar sub formă de mezeluri.

Acum totul e în ordine... ori aproape. Va mai trebui să strâng şi fânul. Vremea recoltei e mult mai târziu. Nu pot aştepta până atunci.

Peste o săptămână, ultimele căpiţe de lucerna vor fi la adăpost, încât voi putea să-mi văd de drum. Păcat... Nu voi apuca toamna pe locurile astea, cu încantarea ei aurită, nu mă voi încălzi la cele dintâi flăcări ale vetrei, lângă care te-aşezai fără cizme, cu picioarele întinse când cerul e plumbuit de nori plini de zăpadă iar primele triunghiuri de gâşte sălbatice zboară pe sus, ţipându-şi neliniştea.

Şi-aşa am întârziat destul. Desigur, nu-i huzurul de la Capua18, 18 Aluzie la un episod din timpul războaielor cartagineze : Hambar cucereşte oraşul 43

Edgard Thomé – Parasutati in infern

dar acum, când soarta a făcut din mine un soldat, nu trebuie să adorm în acest ostrov de pace, dacă vreau să mă războiesc. Din câte am văzut până în clipa asta, războiul nu evocă pentru mine nici o imagine glorioasă, nici atacuri eroice ori asalturi triumfătoare. Va fi o corvoadă, lungă, aspră, respingătoare, lipsită de romantism şi necruţătoare. Îmi va fi silă de el, îmi voi lăsa pielea, poate, dar trebuie să răspund prezent.

Sunt până-n străfundul măruntaielor un ţăran din Ardeni. Mi-ar plăcea să-mi petrec toată viaţa aici, crescând vite şi vânând. Nemţii mi-au ocupat ţinutul fără ca eu să-i poftesc. În clipa de faţă, mi-ar plăcea să vânez păsări de cum îşi iau zborul, urmărind un prepelicar ce răscoleşte tufişurile, şi când colo sunt nevoit să pun laţuri ! Tot ceea ce mi-ar plăcea să fac, ocupaţia lor mi-o interzice. Dacă vreau să trăiesc în ţara asta pe care-o iubesc, trebuie mai întâi să-i gonesc la ei acasă.

Modestul meu ţel în războiul ăsta, şi care-mi aparţine doar mie, e cât se poate de prozaic : nici vorbă de cruciadă europeană, nici vorbă

de mari teme filozofice. Veşnicul nostru vecin aducător de belele a pus încă o dată stăpânire pe ograda noastră, iar acum trebuie să mă silesc din răsputeri ca să-l azvârl îndărăt peste gard.

De când am sosit am trăit din produsele fermei, tot aşa cum au făcut generaţii întregi înaintea noastră, fără nici o legătură cu exteriorul. Nimic nu lipseşte, nici slănina, nici şunca, nici vânatul.

Păstrăvii, melcii şi broaştele nu cer decât osteneala să le prinzi. Avem chintale de cartofi de rezervă, butoaie întregi de cidru, miere în Capua (Italia) în anul 215 î.e.n., petrecân-du-şi aici, alături de trupele sale, întreaga iarnă. Expresia : „8 huzuri în deliciile de la Capua" înseamnă a pierde un timp preţios ee-ar fi putut îi fân mod util. (N.t.) 44

Edgard Thomé – Parasutati in infern

cantităţi uriaşe şi atâta unt, încât, trebuie să-l sărăm. Cât despre pâine, când ai grâu, o moară şi un cuptor, ar trebui să fii idiot ca să cobori s-o cumperi din sat.

Trăim ca nişte fericiţi robinsoni voluntari. Dar vai ! mai suntem şi băutori nesăţioşi de cafea şi, în săptămâna dinaintea celei în care mi-am fixat ziua plecării, am rămas fără nici o boabă.

Am întreprins lungi curse concentrice în jurul diverselor localităţi : ocupaţia germană e sporadică, iar cantonamentele lor sunt toate răspândite foarte departe de liziera pădurilor ; atâta doar că aş

vrea să ştiu mai de-aproape ce se petrece la Rumigny. Ocazia nu se lasă aşteptată : mă duc cât se poate de prosteşte să reînnoiesc provizia de cafea.

Rene, cel mai mic dintre fraţi, mă însoţeşte.