E cel mai minunat educator pe care l-am avut.

― „Vezi, în urmă cu trei mişcări, şi-ai pornit prost nebunul... Ţi-aş fi putut da şah... Pe urmă ţi-ai mişcat capul fără motiv. Şah la rege...

Şi şah mat.

— I-ar te-ai bătut la şcoală... Ai buza ruptă şi şorţul sfâşiat...

Frumos ! Dar adversarul tău ?

― Mai rău !

— Bine !... Ţine-ţi braţul stâng îndoit ca să-ţi aperi stomacul, pumnul stâng bine strâns. Lasă-ţi bărbia-n jos, priveşte-ţi adversarul drept în faţă. Nu trebuie să-l slăbeşti din ochi. Ocheşte-i vârful bărbiei !

Hai, fentă, parează. Sprijină-te bine pe picioare, în echilibru... ca un tăietor de lemne. Hai... upercut ! Bine... Ia-o de la cap. Luptă-te ca un bărbat, economiseşte-ţi gesturile, respiră adânc, gândeşte. Fii elegant, rămâi totdeauna loial, dar loveşte din răsputeri, la început. Iar dacă

sunt zece contra ta, fă ca mistreţii noştri, luptă-te până la capăt, nu cere niciodată îndurare. Nu-i nici o ruşine să fii bătut, ci doar să te culci la pământ."

Dragă unchiule Georges, mulţumită ţie am să-i răpun pe nemţi !

...Chauny, unde ajung pe la prânz e pustiu de-a binelea.

Hainele mele, muiate de zeci de ori în apă, de zeci de ori uscate în vântul prăfos al pedalatului pe bicicletă, par să fie şterpelite de pe vreo sperietoare ca vai de lume. E un camuflaj ca oricare altul, dar cum n-am de gând să ma proţăpesc nemişcat într-un ogor, aşteptând să-mi 28

Edgard Thomé – Parasutati in infern

vină inspiraţia, e mai bine să mă aranjez puţin înainte de-a da ochii cu vreun neamţ. Mulţumesc lui Dumnezeu, până acum n-am întâlnit nici unul.

Cunosc oraşul la perfecţie. Îmi ascund bicicleta într-un gang din apropierea unui magazin de confecţii şi pornesc în recunoaştere. Am ceva bani la mine, poate că o să dau peste cineva înăuntru.

Uriaşul magazin abandonat seamănă deopotrivă cu Muzeul Grévin şi cu o catedrală: o linişte de cavou. Sunt sigur că, dacă vreunul din manechinele de ceară ar începe să-mi vorbească, abia de-aş fi mirat, într-asemenea măsură de câteva săptămâni încoace trăiesc într-o lume aflată în afara banalului cotidian.

Autoservire cu anticipaţie ! Mă echipez metodic. Mai întâi, pantaloni golf din tweed, sunt comozi, solizi şi ideali pentru bicicletă; două perechi de şosete din lână; e şic şi în acelaşi timp serios; două

cămăşi cu mânecă scurtă şi o canadiană pentru ski; două prosoape pluşate şi un impermeabil pentru ploaie ; o pereche de pantofi solizi ; un fular de caşmir, ca să-mi dea un aer de eleganţă. Ajunge : nu trebuie să încarc prea mult nota de plată şi vreau să fiu în stare să-i plătesc proprietarului, după terminarea războiului.

Înţolit ca un prinţ, îmi iau bicicleta. Se vede cât de colo, e tare obosită. Calul distonează al naibii cu călăreţul, nou d'Artagnan în pană

de aventuri.

Din ajun, când, silit de împrejurări, am hotărât să fiu un biet student în căutarea familiei, am intrat bine în pielea personajului, şi-i abordez cât se poate de deschis pe nemţii care păzesc podul de pe Oise.

— Actele ?

29

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— N-am acte !

Şi dă-i înainte cu placa : vacanţa petrecută la Bray-Dunes, înaintarea irezistibilă a Wehrmachtului. Bietul copil pierdut... De să

înduioşezi, până şi pietrele. Par atât de trist şi de abătut încât trecerea mea nu ridică nici un fel de dificultate.

— Ach!... Gross malheur războiul !

Hotărât lucru, trebuie să fi învăţat cu toţii cuvintele astea întrun manual pentru ocupanţii corecţi !

Fără să mă străduiesc, înregistrez toate amănuntele : podul, paza, atitudinea soldaţilor, armamentul, materialul lor, şi ştiu de pe acum că într-o bună zi voi pune mâna pe astfel de poduri fără să trag nici un foc, fără zgomot, fără vărsare de sânge, dezarmând la rându-mi nişte prizonieri năuciţi.

Casa Annei-Marie trebuie să fi fost prădata de nenumărate ori.

Toate casele violate seamănă între ele. Vandalii, oricărei naţiuni ar aparţine, lasă totdeauna aceleaşi urme dezgustătoare în care imbecilitatea se întrece cu abjecţia. De câteva săptămâni încoace, am văzut atâtea camere prădate, atâtea fotografii împrăştiate şi călcate în picioare, atâtea biete obiecte lipsite de valoare şi care nu aveau preţ

decât pentru cei ce ţineau la ele. Întinate, mutilate, distruse prosteşte de către nişte soldăţoi puşi pe chef, îmi vor inspira totdeauna aceeaşi dorinţă irealizabilă : să-i găsesc pe ticăloşi, autori ai unor asemenea fărădelegi şi să le zdrobesc mutra în pumni.

Prădăciunea acestei case, unde mi-am petrecut cele mai frumoase vacanţe de când mă ştiu, pune capăt de-a binelea adolescenţei mele. Va rămâne pentru totdeauna simbolul unei anumite înfrângeri, al unui pământ şi-al unor cămine pe care laşitatea noastră

30

Edgard Thomé – Parasutati in infern

le-a oferit silniciei. Pînă atunci fusesem visător, gingaş, puţin romantic, în ziua aceea am învăţat dintr-o dată ce-i dispreţul : dispreţ pentru politicieni şi pentru minciunile lor, dispreţ pentru tâlharii care se cred soldaţi.

Doi bătrâni, soţ şi soţie, continuă să locuiască în casa de-alături.

Au cunoscut exodul din 1914, apoi întoarcerea în zona ocupată. De data asta, resemnaţi, au preferat să nu se mai despartă de ferma lor. Au scăpat cu viaţă din ultima ocupaţie. Or ieşi ei cu bine şi din asta... Aşa-mi spune bătrânul, silindu-mă să mânânc.

Verii mei, îmi mai spun vecinii, au plecat spre Sois-Sons înainte de sosirea nemţilor, cu mai bine de trei săptămâni în urmă. Vederea casei lor răscolite mă întristează. Mă gândesc la cei care au însufleţit-o, mi-i închipui bătând drumurile cu spaima în suflet, mitraliaţi, bombardaţi, poate morţi... Nu-mi vine deloc să mănânc. Vreau să fiu singur. Să fiu singur şi să dorm...

Îmi aranjez un culcuş în aceeaşi cameră unde dormeam în vacanţe. Mâine... vedem noi ce-o mai fi...

Mult mai târziu, am descoperit un proverb care rezuma toată

înţelepciunea englezească : Well ! We'll cross this bridge, when we come to it (O să ne gândim cum să trecem peste podul ăsta, atunci când vom ajunge la el).

Sub acest aspect sunt teribil de englez, iar ceea ce trebuia făcut a doua zi nu mi-a tulburat niciodată somnul.

Apropo de poduri... Geniştii uneia sau alteia dintre armate s-au ocupat de ele cu mult succes. Podurile de pe Ailette, ca şi cele de pe Aisne, sunt simple schelete torsionate, hăcuite, încât e cu neputinţă să

treci peste ele. Îmi demontez neobosit bicicleta şi trec înot printr-o apă

31

Edgard Thomé – Parasutati in infern

împuţită în care plutesc cai morţi, vaci cu pântecul umflat... şi chiar leşuri omeneşti.

Şi, pentru că nu mă zoreşte nimeni, îmi împăturesc grijuliu hainele nou-nouţe, le înfăşor în impermeabil apoi le împing înaintea mea, pe o plută din stuf tăiat. Incă din copilărie, sunt cât se poate de obişnuit cu genul ăsta de ambarcaţiuni : Meuse, în amonte de Charleville, e, la vremea când apele scad, plină de kilometri întregi de gropi cu vârtejuri. E un loc foarte periculos unde, în fiecare an, înotători excelenţi se îneacă. Părinţii ne interziceau cu străşnicie, bineînţeles, să dăm pe-acolo, dar, când te-ai hotărât să chiuleşti de la ore ca să te duci la scăldat, nu te poţi arăta în văzul lumii. Aşa că ne duceam la Montjoly, cale de-o leghe bună de oraş, tăiam snopi de stuf apoi ne aruncam în curent, provocându-ne unul pe altul.