— Şi-acum o să vă duceţi la culcare.
— Cu neputinţă, doamnă, noi trebuie să mergem numai in timpul nopţii.
— De ce ? Am să vă dau haine civile şi-o să puteţi merge ziua.
Mă duc să vă fac paturile.
— Şopronul ne-ajunge.
— Nici vorbă !
O noapte în puf, o evadare de lux. În cursul dimineţii, travestiţi în muncitori agricoli şi înarmaţi cu o furcă „aşa ca să pară mai adevărat", o părăsim pe gazdă. Numele ? Adresa ei ? Nu le-am ştiut niciodată.
Din prudenţă, ne despărţim : Macaire cu Ivan, Saint-Girons cu mine. Întâlnire la Fort-Mahon.
Acum mergem pe şosea, fără să ne temem prea mult.
Trupe germane ne depăşesc cantand ; cu capetele descoperite şi mâ
necile suflecate, cu casca prinsă de centiron, au, bineînţeles, cu totul altă înfăţişare decât infanteria noastră. Geniştii lor, de asemeni, îi vedem cum întind în şanţuri kilometri de cablu telefonic, înfăşurat pe bobine transportate cu camioane. În armata franceză, treaba asta o făceau doi transmisionişti pe jos.
23
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Când voi avea din nou oameni sub comanda mea, ştiu despre ce am să le vorbesc. Am să le vorbesc despre curaj, despre demnitate şi onoare, şi am să-i pun să cânte. Am să-i învăţ să meargă la război aşa cum te duci la vânătoare, şi nici n-o să ne sinchisim de regulamentul elaborat de nişte fosile. Fosilele au fost făcute de ruşine, şi noi la fel, din cauza lor. Pe viitor, am să mă lupt după cum mă va călăuzi instincul meu, iar dacă pe râul Somme nu se mai află francezi, nu-i nici o pagubă, am să mă duc în Anglia, iar pe frumoasa infanterie germană
pe care o văd acum, o s-o pun eu pe fugă într-o bună zi, aşa cum hăitui un mistreţ, şi încă după nişte reguli pe care nici unii dintre galonaţii ăştia nu le-au înscris în vreun regulament.
Nemţii... Vorbesc puţintel limba lor, le-am învăţat istoria la urma urmei, tot nişte oameni sunt şi ei. Nu-s invulnerabili. Ştiu că într-o bună zi, la rândul meu, am să-i pun şi eu pe fugă, şi mă amuz amintindu-mi de poveştile pe care mi le istorisea unchiul Georges.
Infirm, ţintuit în fotoliul lui, unchiul a trebuit să rămână în satul nostru din Ardeni în timpul ocupaţiei din primul război. Casa noastră
era rechiziţionată pentru statul-major al unui regiment bavarez. Civilii strângeau cureaua, dar bunica şi unchiul refuzau cu îndărătnicie orice cadou din partea ocupantului. În fiecare zi, rotofeiul bucătar al popotei venea să le dăruie hrană, şi în fiecare zi, refuzat de ei, se bătea peste pântec întorcându-se spre bunică-mea, care era lihnită de foame : „Eu, toamnă, pine muncat, blian la mine purta..." Asta era imaginea teutonului care-mi înveselise copilăria, o caricatură nu cine ştie ce înfricoşătoare, la o adică.
Mai erau în sat şi doi fraţi, Doré pe nume, niţeluş
contrabandişti, niţeluş braconieri. Kommandatura locală se afla pe 24
Edgard Thomé – Parasutati in infern
mâna unui Feldwebel13 cam ţicnit, cu cruce de fier şi picior de lemn, poreclit „Medalie". Fraţii Doré refuzau să muncească la câmp, îşi părăseau lucrul cu cel mai mărunt prilej, făcându-l pe majur să se dedea unor partide de vânâtoare zadarnice şi nesfârşite prin toate coclaurile.
„Medalie", genetician de ocazie, hotărâse să amelioreze rasa de vite autohtonă, aducând în acest scop din Germania un minunat taur de rasă.
Însemna o sfidare de neândurat să le impui ţăranilor noştri din Ardeni să le fie prăsite vacile de un taur neamţ. Aşa că, într-o noapte, fraţii Doré, sfidând santinelele, tăiară frumuşel campionul din herd-book14, luând toată carnea şi nelăsând decât funia prinsă de ţăruş. A doua zi, pentru prima oară după luni şi luni de foamete, tot satul mâncă pe săturate.
Doar n-o s-ajung şi eu un caraghios, ca „Medalie" sau ca porcul de bucătar bavarez ! Eram hotărât să lupt în felul fraţilor Doré, omorâţi de altminteri ceva mai târziu de către Feldwebel-ul smintit.
Unchiul Georges mă învăţase să citesc, să joc şah, tot ceea ce ştiam din ale vânătorii şi din tainele pădurii, să-mi dresez câinii, să mă
orientez după stele, dar mai cu cu seamă să nu îndur nici un fel de jug.
Tot timpul evadării la el m-am gândit, la curajul, la luciditatea lui, la simţul umorului pe care-l avea, la tot ceea ce mă învăţase, şi am jurat să mă bat urmând învăţătura lui în materie de vinătoare şi şah.
Francezii, fireşte, nu rezistau pe Somme. Trupele cele mai apropiate sapă, desigur, tranşee pe lângă Perpignan, aşa că întâlnirea noastră la Fort-Mahon e mai curând tristă.
13 Plutonier-major (engl.)
14 Cartea care consemneaza pedigriul unui animal de rasa 25
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Ne informăm, căutăm o ieşire. Din păcate coasta e bine păzită, nici vorbă să poţi pleca spre Anglia în barcă. Trei zile de odihnă, apoi ne despărţim, după ce ciocnim un pahar de şampanie.
— La revedere... La Londra... într-una din zilele astea.
Căpătuit cu o bicicletă, ceva mai mult decât rablă, îmi încep pelerinajul. Dar, înainte de a ajunge în Anglia, trebuie să-i văd pe ai mei. Ce s-o fi ales de ei în haosul retragerii ? Pe unde o fi micuţa mea verişoară Anne-Marie ? Dar unchiul Georges ? Dar părinţii ?
Anne-Marie era internă la colegiul din Soissons, ceilalţi, locuiau în Ardeni. Trebuie să-i găsesc. Soissons mai întâi, că-i mai aproape.
Trec prin Abbeville, răvăşit de-a binelea, prin Amiens, pustiu, fără
oameni. Podurile au sărit în aer. La fiece canal, la fiece râu, sunt nevoit să-mi demontez bicicleta, s-o trec bucăţi pe malul celălalt, s-o montez la loc şi să mă usuc.
În prima seară sosesc la Roye, pe Somme, pe-o beznă cumplită.
Nemţii mă opresc. E după ora de stângere. Sunt frânt, mort de oboseală, nu mi-e deloc greu să iau o mutră jalnică şi n-am nici un scrupul să mint: sunt student, mă aflam în vacanţă la Bray-Dunes unde părinţii trebuiau să sosească şi ei, dar probabil că înaintarea fulgerătoare a trupelor germane i-a oprit. Am pornit în căutarea lor, mă îndrept spre Soissons, sunt obosit, pic de somn...
