EDEN PHILLPOTTS
CASTELUL GROAZEI
Versiune 1.0
Editura Săgetătorul
1990
I
DUPĂ VÂNĂTOARE
Intrarea palatului Chadlauds era străjuită de doi stâlpi de cărămidă, împodobiţi fiecare cu câte o sferă imensă de granit. În spate, se întindea parcul, ai cărui copaci desfrunziţi aproape în întregime de toamna târzie, salutau soarele la asfinţit cu ultimele lor frunze de culoarea aramei. Printre trunchiuri, ca un răsuflu tainic al pământului, se zărea o ceaţă subţire albastră, care anunţa gerurile viitoare. Aerul era rece şi cornul lunii se afla în partea asfinţitului.
O adunare de opt bărbaţi şi trei femei înainta prin falnica intrare. Discutând, intrară în parc şi se apropiară de palat. Un bătrân ieşi din chilia portarului, ascunsă
după un grup de dafini şi deschise porţile mari ferecate, construite în stilul fastuos al Renaşterii italiene. Pe porţi se puteau distinge armele unei familii străvechi.
Deasupra era coroana şi dedesubt lozinca actualului proprietar Chadlauds, care în ciuda faptului că fusese crescut în respectul tradiţiei, se fălea mai puţin cu armele străbunilor săi, cât mai ales preţuia distincţiile pe care le dobândise el singur în război. Sir Walter Lennox, al cincilea baron în familia sa, era acum un om bătrân.
Generozitatea lui seducătoare, principiile sale patriarhale, marea sa bogăţie şi felul copilăresc în care cunoştea viaţa, îl făcuseră peste tot iubit şi stimat. Dacă însă
trecea în ochii arendaşilor săi drept un model de stăpân şi dacă servitorii săi îl venerau din motive lesne de înţeles, vecinii săi mai prost situaţi, îl pizmuiau şi-l batjocoreau din pricina vanităţii sale. Totuşi ştia să-şi ferească averea de risipă şi se minuna doar cum unii oameni îşi creează dificultăţi din chestiuni care pentru el era aşa lesne de rezolvat.
În seara aceea, după puţină muzică, oaspeţii trecură în sala de biliard. În timp ce majoritatea bărbaţilor erau mulţumiţi ca după o aspră zi de vânătoare să se poată
odihni în faţa căminului, Sir Walter care toată ziua fusese călare, era încă odihnit şi începu să joace.
— Fără scuze, Henry! se adresă el unui tânăr care se aşezase comod într-un fotoliu în afara cercului celorlalţi şi care tresări ca răpit din gândurile sale. Privirea sa era îndreptată asupra unei femei care sta mână în mână cu un bărbat în faţa căminului.
Cei doi se priveau reciproc, aşa cum se contemplă de obicei amorezaţii când sunt
singuri, ca şi cum ar fi fost logodnici şi nu căsătoriţi de vreme îndelungată. Păreau pe altă lume, dar nimeni dintre cei prezenţi nu găsi ceva de râs în atitudinea lor.
— Cu plăcere, unchiule, zise Henry Lennox şi se ridică să vină la biliard.
Era un tânăr înalt, lat în umeri şi blond. Avea ochii căprui, iar gura cu bărbia erau frumos desenate, trăsăturile feţii sale mărturiseau o intensă muncă intelectuală.
Sir Walter îşi marcă 30 de puncte şi pierdu prima bilă. Seniorul de Chadlauds era mic de statură, dar se ţinea foarte drept. Avea o figură ce se regăseşte des la bărbaţii de vârsta sa, dar cu o expresie puţin comună la un om de aproape 70 de ani. Viaţa nu-i pusese niciodată probleme grele, şi cu inteligenţa lui mediocră luase totul aşa cum i se oferea. Prin perspectiva fermecată a unei bune sănătăţi, a unui caracter voios şi unei mari bogăţii, viaţa-i apărea ca un prilej de nesfârşită desfătare. „Nu-ţi trebuie decât răbdare şi puţin cap“ obişnuia el să spună. Sir Walter purta monoclu.
Părul începea să i se rărească dar favoriţii săi erau încă destul de lungi. Faţa sa dezminţea fireşte concepţia lui despre viaţă, căci era brăzdată de zbârcituri adânci.
Putea fi luat drept un general bătrân, dacă nu cunoşteai firea sa amabilă şi întrucâtva uşuratică.
Bătrânul nu era deloc unilateral. Îşi dădea foarte bine seama că în jurul său se agita o lume întreagă, cu totul deosebită de a lui. Toată viaţa lui nu fusese tulburată
de vreun eveniment nefericit, doar o iubire neîmpărtăşită în tinereţe şi o căsătorie târzie. Acum era văduv şi nu avea niciun fecior, lucruri care după părerea lui contribuiau la fericirea prezentă. Se mângâia cu comoda afirmaţie că el îndurase tot atâtea necazuri ca oricare din strămoşii lui.
Unicul său copil şi nepotul său, Henry Lennox, fuseseră crescuţi împreună şi aveau amândoi cam 26 de ani. Tânărul era moştenitorul său şi avea să ajungă
cândva un Chadlauds. O căsătorie între fiica şi nepotul său fusese speranţa bătrânului şi tânărul nu avea nimic împotrivă, căci o iubea pe Mary şi între ei doi se stabilise o înţelegere tacită. Erau prieteni din copilărie, deşi numai la bărbaţi prietenia se poate transforma în iubire, căci Mary ştia doar că această căsătorie era o dorinţă arzătoare a bătrânului şi că, cu timpul va ajunge oricum acolo.
La izbucnirea războiului nu erau încă logodiţi. Henry plecase de la şcoala militară la regimentul 5 din Devonshire, iar verişoara lui intrase la Crucea-roşie în Plymouth. Fusese trimis în Mesopotania unde se îmbolnăvise de friguri galbene. Se duse în India şi apoi rechemat pe front, luptă împotriva Turcilor. Nenorocirea făcu să nu primească niciun fel de decoraţie, şi în sfârșit în grele împrejurări reuşi să-şi îndeplinească datoria. Totuşi, mai grea decât dezamăgirea pe care i-o provocase războiul, fusese trădarea lui Mary, în inima căreia încolţise dragostea pentru altul.
Henry se văzu la marginea disperării. Era un om amabil, un adevărat Lennox, cu studiile făcute la Hanow, unde la 19 ani fusese campionul şcolii la aruncarea cu greutatea. În timpul cât stătuse în Orient se mai ocupase cu boxul, dar odată cu sfârşitul poveștii sale de iubire, fu cuprins de patima poeziei şi spre marea mirare a
familiei sale, scrisese un volum întreg de poezii inofensive.
Mary Lennox se măritase în timpul războiului cu căpitanul Thomas May, greu rănit în Iutlanda. El se amorezase de fata fermecătoare şi modestă, jurând că-i scăpase viaţa. Era un bărbat chipeş de vreo 30 de ani, cu mustaţa neagră, ochii sumbri şi de un temperament pasionat. Era unicul fiu al preotului din Somerset, Septimus May. Nu cunoştea pe Mary Lennox decât ca „Sora Mary“ şi pentru prima oară în viaţa lui se îndrăgosti pătimaş. În ziua în care simţi că viaţa lui era în afară de orice pericol ceru mâna „sorei Mary“, care fiindcă-l iubea şi ea, i-o acordă îndată.
Nici măcar numele nu i-l cunoştea pe vremea aceea.
Această întâmplare sufletească o înrâuri enorm pe Mary. În urma îndemnurilor părinteşti se convinsese că înclinaţia pe care o avea pentru Henry reprezenta maximul sentimentului pe care-l poate inspira un bărbat. De abia acum simţi ea ce înseamnă adevărata iubire şi că nu se mai putea căsători cu altcineva.
Nu mai putea concepe cum caii, câinii şi pescuitul umpleau până atunci întreaga ei existenţă. În acest sens scrisese ea scrisori lungi vărului său. Evident că ea nu arăta motivele schimbării, dar el citi printre rânduri şi înţelese că nu numai războiul dar şi iubirea îi schimbaseră atât de mult ideile. Nu se mânie, căci ea nu-i dăduse niciodată iluzii în privinţa sentimentelor pe care le nutrea pentru el, deşi îl aşteptase mult timp ca ea să sfârşească prin a-l iubi. Fericirea aceasta fusese însă sortită
altuia. Nu fu deloc surprins când primi vestea logodnei. Atunci scrise el cea mai dificilă scrisoare din viaţa lui, în care se trudi să facă haz de iubirea lor de tinereţe, spre a-i cruţa fetii orice fel de remuşcare. Tatăl ei la început nu se prea învoise, dar îşi iubea prea mult fiica şi se lăsă uşor convins de faptul că numai iubirea adusese cu sine această schimbare sufletească atât de fericită. De asemenea, înţelese că pentru prima dată Mary era îndrăgostită. Totuşi nu vroia să-şi dea consimţământul până
când nu-l vede pe alesul ei şi nu-şi va culege toate informaţiile despre el. Mary nu era însă câtuşi de puţin neliniştită, deoarece era sigură că Thomas May era omul care să placă tatălui ei.
Asta se şi întâmplă. Căpitanul era un om de onoare. Când află cui ceruse mâna, era atât de surprins, încât Mary se sperie că-şi va lua cuvântul înapoi. „Dacă nu l-aş
fi ameninţat cu dispreţul meu şi cu pedeapsa pentru neîndeplinirea promisiunii de luare în căsătorie m-ar fi părăsit“ spusese ea odată.
