— Ce-i cu tine, Henry?

— Asta-i convingerea mea, Tom. Ascultă-mă, te rog.

Tom se înroşi uşor, goli paharul şi se ridică.

— Dacă vrei să mă împiedici, ai ales o cale cam ciudată. Asta trebuia spre a-mi întări hotărârea. Dacă simţi într-adevăr vreo urmă de primejdie, atunci precis am să

dorm acolo.

— Cel puţin lasă-mă să-ţi ţin tovărăşie.

— Stafiile nu se arată la doi inşi deodată. Când fac aşa ceva, o fac singur. N-ai decât să-ţi încerci mâine norocul.

Mary doarme alături. Dacă voi zări vreo fantomă medievală, atunci am s-o chem şi pe ea.

— Te rog, Tom fă-mi hatârul acesta.

— Orice, afară de asta. E prea târziu. Nu poţi pretinde din partea mea ca să cedez în ultimul moment presimţirilor tale. Am câştigat şi nu te pot asculta.

— Bun. Am spus tot ce trebuia şi găsesc că eşti cam încăpăţânat. Totuşi nu sunt o babă aşa cum crezi. Îţi place să faci ce vrei. Mi-e indiferent, dar rugămintea mea se adresase unui alt om.

— Să lăsăm asta. Vrei să-mi dai cheia şi revolverul tău? Al meu nu-i aici.

Henry şovăia încă.

— E chestie de onoare, Lennox! spuse căpitanul.

— Mă duc să-ţi aduc revolverul, zise celălalt dându-i cheia.

— Mulţumesc. Dacă te trezeşti mâine înaintea mea să vii să mă cauţi.

— Doream numai să priveşti chestiunea şi din alt punct de vedere, decât strict personal, Tom.

— N-am niciun punct de vedere. Începi să mă plictiseşti, şi pare că nu-ţi dai seama că acum nu-mi mai pot schimba hotărârea.

— Sigur că m-ai jignit. Nici Dumnezeu, nici dracul nu m-ar mai putea face să-mi schimb hotărârea.

Henry nu răspunse şi după plecarea lui Tom stinse lumina.

După o clipă, Henry se întoarse cu revolverul.

— E încărcat?

— Sigur. Ar fi ridicol să-l întrebuinţezi, oricum.

Apoi se îndreptă fiecare spre camera lui.

Mary crezuse că Henry va avea o noapte mult mai liniştita ca a lui, dar acesta nu-şi găsi odihnă. Tom nu era neliniştit, ci mai degrabă enervat. Găsise purtarea lui Henry meschină şi nesportivă. Lennox era un om cu idei moderne, trecut prin experienţa războiului cel mare, şi cu o educaţie foarte aleasă. Totuşi era cu neputinţă ca el să fi spus adevărul şi spaima lui bruscă nu putea fi decât o încercare de a abate pe Tom de la hotărârea sa, după ce Henry pierduse la sorţi. Asta nu era purtarea unui om de cuvânt. Apoi îl nelinişti aluzia la Mary. Totuşi supărarea-i trecu repede şi în curând Henry fu uitat. Îşi îmbrăcă pijamaua, trase haina de casă pe deasupra, luă un sfeşnic, ceasul şi revolverul încărcat şi păşi uşor pe coridorul care ducea la camera cenuşie. Buna dispoziţie îi revenise şi se simţi fericit şi mulţumit.

Intră în cameră, puse sfeşnicul aproape de pat şi încuie uşa. Îşi aruncă haina de casă

pe o pernă, puse în apropiere ceasul şi revolverul şi se lungi în pat. Înainte de a adormi câteva lucruri mărunte-i mai trecură prin minte: o împuşcătură bună, ce va zice Mary când va afla că a dormit în camera cenuşie, când vor vizita vasul lui unde de altfel trebuia să fie chemat din zi în zi, cum tavanul camerei cenuşii dădea impresia neaşteptată a unei cupole, etc.

Era o noapte tăcută, fără lună. Merse la fereastră ca s-o deschidă… Henry Lennox era treaz şi plin de gânduri neliniştitoare. Nu putea să doarmă nici să se smulgă de sub impresia momentului. O clipă se gândi că nu trebuie sa fie îngrijorat.

Făcuse tot ce-i stătea în putinţă, şi în clipa când pierduse la sorţi avusese conştiinţa limpede a unei primejdii ascunse în camera cenuşie, şi de aceea fusese atât de

stăruitor cu Tom.

Prea târziu îşi dădea seama de greşeala sa. Era evident că existenţa unei primejdii să nu facă altceva decât să întărească hotărârea căpitanului. Ore întregi cugetă asupra celor ce va aduce dimineaţa, şi din ce în ce frica lui creştea. Cu toate că nu-şi putea explica, teama lui o simţea devenind din ce în ce mai violentă. Îţi închipui ce s-ar putea întâmpla în cazul că Mary ar păţi ceva, şi în mod ciudat simţi cum i se micşorează neliniştea. În cele din urmă socoti că era datoria sa să se scoale să-l cheme pe unchiul său şi sa-l scoată pe Tom din camera cenuşie, dacă primejdia i se părea atât de evidentă. Ideea i se păru apoi comică. Tom ar fi fost în situaţia unui copil care trebuia pedepsit. Dar ce-ar fi gândit apoi Tom şi Mary despre el? Cu neputinţă să cheme pe cineva. Ar fi trebuit să meargă el însuşi, dar Tom va lua totul în nume de rău.

Întrerupse şirul gândurilor, luă un pahar cu apă, aprinse o ţigară. Încercă să

redevină stăpân pe sine însuşi. Era ora trei. Deschise fereastra şi lăsă înăuntru aerul rece, care în sfârșit îi făcu poftă de somn.

Când se trezi dimineaţa, totul îi apăru schimbat şi spaima de cu seară deveni ridicolă. Se îmbrăcă repede, căci ştia că Tom era totdeauna primul la sculare, şi ieşi pe terasă spre a-l întâlni. Cântări în minte dacă trebuia să se scuze, sau să primească

el scuze. Totul era indiferent acum: principalul era că Tom se găsea teafăr.

III

CAMERA CENUŞIE

Chadlauds fusese clădit într-o vreme când arhitectura engleză suferea mari schimbări. Castelul dovedea prin varietatea podoabelor, începutul unei epoci mai luxoase. Chadlauds fusese o pildă extraordinară prin măreţia de ceea ce putea fi pe acele vremuri o locuinţă particulară. De atunci multe se schimbaseră, dar înfăţişarea generală a castelului îşi păstrase caracterul ei măreţ.

Moşia se întindea pe 50.000 de pogoane de-a lungul unui râu între dealurile din Maldon, hotarul estic al regiunii Dartmoor. Satul avea o mică gară situată cam la vreo cinci mile depărtare de castel. În toată regiunea Devonshire nu exista un parc mai frumos şi peisaje mai încântătoare.

Şi Walter Lennox îşi rânduise moşia în vederea vânătorii pe când tatăl său jertfise mult timp şi bani pentru grădina de flori, în care adunase tot felul de specii rare. Bunicul lui Sir Walter se ocupase mai mult de interiorul casei pe care-l înfrumuseţase cu perseverenţă.

În partea de miazăzi a castelului era o terasă mare despărţită de grădină printr-o balustradă de piatră. Acolo se ducea Henry în fiecare dimineaţă să-l aştepte pe Tom.

Erau orele opt trecute. Soarele arunca razele sale care înviorau tabloul grădinii.

Superba dimineaţă făcu să nască voioşia în sufletul lui Henry. Nu-şi putea explica atitudinea pe care o avusese faţă de Tom, cugetă că fusese ridicol, dar totul îi era acum indiferent. Strigă la Tom, dar nu-i răspunse decât lătratul unui copoi bătrân, care-i ieşi gudurându-se în întimpinare. Nimeni nu ştia vârsta lui Prinţ, – acesta era numele copoiului, – dar părea foarte dornic de viaţă şi Sir Walter îl iubea la nebunie, ţinându-l totdeauna prin apropierea lui.

Henry se îndreptă gânditor spre fereastra cu balcon a camerei cenuşii. Spre marea sa mirare, Tom şedea în genunchi pe canapeaua din faţa ferestrei, în pijama, şi privea ţintă în grădină.

— Ei, prietene, strigă Henry, nu te mai întreb dacă ai dormit bine. E aproape nouă. Dar celălalt nu răspunse, ci continuă să contemple soarele, în timp ce vântul îi juca prin păr.

— Tom, trezeşte-te! strigă iar Henry. Din nou nu primi niciun răspuns. Henry observă la Tom o paloare neobişnuită. Privirea lui fixă avea o expresie ciudată. Se

părea ca Tom visează. Lui Henry începu să-i bată inima şi o spaimă bruscă se abătu asupra lui. Dimineaţa nu i mai păru atât de frumoasă şi se grăbi să se întoarcă în sufragerie. Era noua fără cinci şi invitaţii erau prezenţi, căci ştiau slăbiciunea lui Sir Walter pentru punctualitate. Mary tocmai voia să meargă în grădină să-l cheme pe Tom şi pe Henry. Acesta o salută în grabă şi trecu înainte pe coridor fără sa-i adreseze niciun cuvânt. Acolo dădu peste Ernst Travers îmbrăcat în negru pentru a se duce la biserică şi colonelul Vane.

— Scuzaţi-mă, îl auzi el pe Travers vorbind colonelului, dar nu prea faceţi impresia că vreţi să mergeţi la biserică.

— Suntem obligaţi să mergem la biserică? întrebă glumeţ colonelul.

— Nu-i musai, dar i-ar face plăcere lui Sir Walter. E un om care ţine la principiile lui. E foarte amabil cu toată lumea, şi-l nelinişteşte şi pe el ca şi pe mine, deosebirea de clasă, mai bine aş spune ura dintre clasele sociale şi dezbinarea tot mai pronunţată dintre lucrători şi patroni. Noi suntem de acord în a găsi ca principale motive ale acestei dezbinări, mai întâi lipsa de bunăvoinţă pe care conducătorii proletariatului o insuflă acesteia şi în al doilea rând slăbirea sentimentului religios mai cu seamă în sânul proletariatului. Trebuie să luptăm împotriva acestor cauze, e datoria noastră. Dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi părere?