Ernst Travers apăru, cu cravata neagră, joben şi mănuşi negre.

— Dacă mergeţi cu mine vă arăt un drum direct peste câmp, care e mai scurt cu o jumătate de milă. L-am vestit pe Sir Walter că mergem la biserică. Ne-a oferit automobilul dar fiind aşa frumos mai bine să mergem pe jos. El este cu totul zdrobit.

Miles Handford şi Fayre Michell se alăturară grupului care se îndrepta spre biserică.

— Un măgar bătrân, zise Handford. Un om serios nu s-ar mai fi gândit la toate aceste fleacuri în faţa unei astfel de tragedii. Bine că nu-l voi mai întâlni curând.

— E caraghios cum mergem toţi la biserică şi asta numai din cauza lui, mârâi Fayre Michell.

— Nici eu nu merg. Am nevoie de o diversiune, zise Handford, dar o doamnă îl rugă să meargă cu ea şi el n-avu ce face.

— E o tristă împrejurare, continuă el tare, care dovedeşte că în ziua de azi cei tineri nu mai au niciun fel de respect faţă de bătrâni, cum era pe vremuri. Dacă mie nu mi-ar fi îngăduit socrul ceva, îndată dorinţa mea nici n-ar mai fi existat.

— Sir Walter s-a exprimat foarte lămurit, se amestecă Felix. Toţi am auzit, numai zăpăcitul acela, Dumnezeu să-l ierte, n-a ascultat şi s-a jucat cu focul.

— Ce egoism. Câtă tristeţe a adus peste ai lui şi peste noi. Toţi trebuie să ne schimbăm planurile acum. Toate sunt cu dosul sus, inima unei femei e zdrobită, şi numai din pricina unei neascultări copilăreşti. Aşa ceva nu se putea întâmpla în Yorkshire. Devonshire e un ţinut cu oameni netrebnici.

— Educaţia marinărească şi disciplina ar fi trebuit să împiedice lucrul acesta.

— A mai auzit cineva de un marinar nedisciplinat, afară de Nelson?

— Lasă că a ispăşit destul sărmanul, îl compătimi Millicent.

— Toţi am ispăşit, zise domnul din Yorkshire, dovada durerea şi mâhnirea pe care trebuie să le îndurăm fără nicio vină.

— În orice caz, eu nu merg la biserică. Mă duc să-mi potolesc nervii şi să fumez o ţigară, zise Fayre Michell.

Se auziră dangăte de clopote, şi un mic turn deveni vizibil. În curând clopotele se opriră. Travers ajunsese la biserică şi probabil dusese vestea morţii.

— Ce om, zise Handford, sunt sigur că Sir Walter nu i-a spus să facă asta. Numai firea lui teatrală l-a îndemnat. Dac-aş fi eu preot aici…

Pe drumul spre castel, doctorul Mannering ascultă povestea lui Henry, cu tristeţe şi interes.

— Fac prinsoare că va fi la fel ca şi cu sora Fonester care era perfect sănătoasă.

Când mă gândesc că ieri încă am vânat alături, şi că-i admiram chipul şi îndemânarea. Ce face biata Mary?

— Destul de rău, dar se stăpâneşte.

La sosirea lui Mannering, Sir Walter era împreună cu fiica sa. Doctorul era prietenul său cel mai bun de ani de zile. Trecea cu mult umilul unui doctor de ţară şi era un om liniştit şi practic care-şi iubea meseria, făcea sport şi avea idei conservatoare. Experienţa îl înzestrase cu multă pricepere, dar era la curent cu noutăţile medicale şi le întrebuinţa bucuros când i se ivea prilejul noilor metode.

Cercetă cu de-amănuntul cadavrul, îl aşeză într-o poziţie normală şi fu de părere că nicio putere omenească nu-i mai putea ajuta. Nu găsi nicio urmă serioasă, care să

poată explica moartea subită a lui Tom May. Asculta cu atenţie lămuririle lui Henry Lennox, apoi merse la Sir Walter.

Tânără femeie se liniştise, nu pentru că s-ar fi obişnuit cu nefericirea, dar fiindcă

încă nu-şi dădea seama de toată întinderea nenorocirii care o lovise. Vorbea fără

încetare tot felul de lucruri secundare, aşa cum fac oamenii când li se întâmplă câte ceva pe care nu o pot înţelege din prima clipă.

— Scriu tatălui lui Tom, zise ea. Va fi o lovitură groaznică pentru el, căci îl iubea la nebunie. Când mă gândesc că mă speriasem de scrisoarea aceea. El nu va mai vedea niciodată marea. Nu-i plăcea pasajul din Biblie care spune că mările vor seca cândva. Am dormit atât de aproape de el azi noapte. Nu l-am auzit nici măcar strigând.

— Cu siguranţă că nu a strigat, o linişti doctorul. N-a suferit deloc. Nu uita că

moartea nu-i deloc groaznică pentru cei morţi. El se odihneşte acum, Mary. Acuma trebuie să te îngrijeşti. Chipul lui arăta doar primire, nu frică sau durere. Nu uita lucrul acesta Mary!

— Nici nu ştia el ce-i frica! Numai eu ştiu cât de bun era. Socrul meu îl iubea mult, dar nu-l cunoştea aşa bine, căci Tom avea alte păreri. Trebuie să-i scriu că

Tom e grav bolnav şi că sunt puţine speranţe de însănătoşire. Asta îl va pregăti puţin. Va fi îngrozitor, când va sosi.

Ieşiră din odaie. Mary căzu în genunchi şi rămase astfel mult timp nemişcată şi fără o lacrimă. Cu toată durerea ei, gândurile-i se îndreptau spre felul în care tatăl lui Tom va primi grozava veste, ca şi cum astfel îşi găseau un punct de sprijin, căci îi era cu neputinţă să conceapă moartea lui Tom. Printr-o curioasă împrejurare psihologică, durerea focului său îi apărea mai clară decât durerea ei însăşi.

Deodată se ridică şi aşteptă să fie chemată. Apoi scrise scrisoare, închipuindu-şi-l pe socrul său la slujba divină pe care probabil o ţinea în clipele acelea. Încercă să-i facă ştirea cât mai uşoară, îi comunică vestea că fiul lui e pe moarte. Atunci îşi aminti cât de aproape locuieşte şi că o telegramă ar fi mai bună, căci astfel el putea ajunge la Chadlauds chiar în aceeaşi seară. Rupse scrisoarea şi

scrise o telegramă pe care i-o înmână lui Jane Bond, doica ei care-i adusese tocmai puţină supă cu pâine prăjită.

Mary îi mulţumi şi îmbucă ceva. Se găsea într-o stare vecină cu visarea. Deşi îi aştepta nerăbdătoare pe socrul ei, se temea de venirea lui. Apoi îşi aminti de Tom, de faptul că nu-i va mai auzi niciodată paşii, căci el obişnuia când îi ieşea în întâmpinare să fugă spre a micşora cât mai repede distanţa care-i despărţea. Îşi făcu reproşuri amare de a-l fi chinuit în odaia ei din copilărie, care-i plăcea atât de mult cu patul ei îngust. Dac-ar fi dormit în camera ei nu s-ar fi întâmplat desigur nimic.

— Când mă gândesc că doar un perete ne desparte, şopti ea singură. Şi l-am visat în timp ce el murea la doi metri de mine. Doctorul a spus că Tom n-a văzut moartea apropiindu-se. Cine ştie cât de înfricoşătoare e moartea? Şi cine poate şti ce a simţit şi prin ce-a trecut el, dacă-i va mai fi rămas vreme să-şi dea seama că trebuie să

moară. În sfârșit deveni stăpână pe sine şi se aruncă plângând în braţele lui Jane Bond.

— Şi mie-mi părea atât de rău că trebuia să se îmbarce iarăşi, spuse printre lacrimi.

— Dumnezeu l-a chemat printre ai săi, drăguţa mea, şopti doica îmbrăţişând-o.

Sir Walter şi Mannering se întoarseră în camera cenuşie.

— Am impresia că retrăiesc un lucru întâmplat de mult. Aşa a fost şi cu sora Fonester. Vă aduceţi aminte? întrebă doctorul.

— Da! Când Camter a deschis uşa am avut şi eu acelaşi sentiment ca atunci.

Când am aflat ce-a făcut, am ştiut îndată ce s-a întâmplat. Ieri nu i-am permis acest lucru şi n-aș fi crezut că o va face împotriva dorinţei mele.

— Cu siguranţă că nu şi-a dat seama cât de serios a fost refuzul dumitale. E de neconceput ca un om tânăr şi sănătos, să moară astfel fără niciun motiv plauzibil. Şi totuşi trebuie să fi existat o cauză, dar acest teribil caz nu ne poate da nicio lămurire.

Nu ştiu cum să-mi exprim compătimirea pentru Mary şi pentru dumneata!

Era un om cumsecade şi un bun sportman.

— O mare pierdere pentru mamă. Eu încă nu m-am dumirit în întregime. Mă

gândesc numai la Mary.

— Voi face tot spre a vă uşura sarcina. Fireşte pe urmă o cercetare judiciară. Să

telefonez doctorului Mordered sau preferi pe altul?