În partea de miazăzi a castelului era o terasă mare despărţită de grădină printr-o balustradă de piatră. Acolo se ducea Henry în fiecare dimineaţă să-l aştepte pe Tom.
Erau orele opt trecute. Soarele arunca razele sale care înviorau tabloul grădinii.
Superba dimineaţă făcu să nască voioşia în sufletul lui Henry. Nu-şi putea explica atitudinea pe care o avusese faţă de Tom, cugetă că fusese ridicol, dar totul îi era acum indiferent. Strigă la Tom, dar nu-i răspunse decât lătratul unui copoi bătrân, care-i ieşi gudurându-se în întimpinare. Nimeni nu ştia vârsta lui Prinţ, – acesta era numele copoiului, – dar părea foarte dornic de viaţă şi Sir Walter îl iubea la nebunie, ţinându-l totdeauna prin apropierea lui.
Henry se îndreptă gânditor spre fereastra cu balcon a camerei cenuşii. Spre marea sa mirare, Tom şedea în genunchi pe canapeaua din faţa ferestrei, în pijama, şi privea ţintă în grădină.
— Ei, prietene, strigă Henry, nu te mai întreb dacă ai dormit bine. E aproape nouă. Dar celălalt nu răspunse, ci continuă să contemple soarele, în timp ce vântul îi juca prin păr.
— Tom, trezeşte-te! strigă iar Henry. Din nou nu primi niciun răspuns. Henry observă la Tom o paloare neobişnuită. Privirea lui fixă avea o expresie ciudată. Se
părea ca Tom visează. Lui Henry începu să-i bată inima şi o spaimă bruscă se abătu asupra lui. Dimineaţa nu i mai păru atât de frumoasă şi se grăbi să se întoarcă în sufragerie. Era noua fără cinci şi invitaţii erau prezenţi, căci ştiau slăbiciunea lui Sir Walter pentru punctualitate. Mary tocmai voia să meargă în grădină să-l cheme pe Tom şi pe Henry. Acesta o salută în grabă şi trecu înainte pe coridor fără sa-i adreseze niciun cuvânt. Acolo dădu peste Ernst Travers îmbrăcat în negru pentru a se duce la biserică şi colonelul Vane.
— Scuzaţi-mă, îl auzi el pe Travers vorbind colonelului, dar nu prea faceţi impresia că vreţi să mergeţi la biserică.
— Suntem obligaţi să mergem la biserică? întrebă glumeţ colonelul.
— Nu-i musai, dar i-ar face plăcere lui Sir Walter. E un om care ţine la principiile lui. E foarte amabil cu toată lumea, şi-l nelinişteşte şi pe el ca şi pe mine, deosebirea de clasă, mai bine aş spune ura dintre clasele sociale şi dezbinarea tot mai pronunţată dintre lucrători şi patroni. Noi suntem de acord în a găsi ca principale motive ale acestei dezbinări, mai întâi lipsa de bunăvoinţă pe care conducătorii proletariatului o insuflă acesteia şi în al doilea rând slăbirea sentimentului religios mai cu seamă în sânul proletariatului. Trebuie să luptăm împotriva acestor cauze, e datoria noastră. Dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi părere?
— Dacă Sir Walter doreşte, voi merge desigur. Dar eu, ca toţi cei din echipajul meu, nu prea agreez ceremoniile bisericeşti, deşi preotul nostru este un om foarte raţional.
Între timp, Henry încercase să deschidă uşa camerei cenuşii, dar era încuiată pe dinăuntru. Se auzi gongul sunând pentru masă. Masters, care avea un cult pentru acest instrument, bătu ca de obicei, întâi încet, apoi din ce în ce mai tare şi în sfârşit lăsând să se piardă sunetul de la sine.
Lennox nu auzi niciun zgomot în cameră. Plin de teamă trimise servitorul să-l cheme pe Sir Walter.
— Ce s-a întâmplat? întrebă bătrânul când sosi.
Nepotul său îi împărtăşi temerile sale cu multă prudenţă şi claritate.
— Ai să te superi, dar aseară Tom şi cu mine, am avut o discuţie după ce te-ai dus la culcare. Tom voia să petreacă noaptea în camera cenuşie.
— Dar v-am interzis!
— Ştiu, că nu-i frumos ce-am făcut, dar ardeam amândoi să intrăm şi am tras la sorţi.
— Şi el a câştigat? Unde-i acum?
— Se uită pe fereastră. Am bătut la uşă, am strigat, dar nu răspunde. S-a încuiat înăuntru.
— Ce-ai făcut, Henry? Trebuie să mergem îndată la el. Strigă-l pe Camter. Sau nu! Lasă. Nu spune nimănui nimic, în special lui Mary.
Sir Walter strigă un servitor şi-i spuse să aducă scule. Fred, servitorul, se grăbi să
aducă instrumentele necesare. Era un om inteligent care servise în marină în timpul războiului, şi apoi îşi reluase slujba. Făcu treaba bine, cu atât mai mult cu cât îşi amintea de un caz similar, întâmplat cu zece ani mai înainte, când găsiseră în odaie o femeie moartă. Cine va fi de data asta?
— A fost doar o glumă, zise Henry, spre a şterge reputaţia rea a camerei. Mă tem că-i bolnav sau fără cunoştinţă. A intrat pe la unu noaptea. Eram emoţionat fără
vreun motiv serios şi…
— Taci. Aţi făcut o mare prostie şi trebuia să mă ascultaţi.
— Dă-ne drumul înăuntru, Tom! strigă Sir Walter. Dacă-i o glumă, a durat destul. Trebuie să-ţi vorbesc serios.
Niciun răspuns. În camera cenuşie domnea o linişte de moarte. Servitorul sosi cu cheile, dar lucrul mergea greu. Sir Walter se hotărî să meargă jos spre a nu nelinişti musafirii. Fiica sa observase că se petrece ceva. Nu era neliniştită, dar nu-şi putea explica întârzierea lui Tom. Sir Walter o întâlni pe trepte cu o scrisoare în mână.
— Îl caut pe Tom. A venit o scrisoare de pe vas şi mă tem că trebuie să plece.
— Mary, zise tatăl ei, vino aici o clipă. O duse lângă o fereastră. Trebuie să-ţi aduni toate puterile, fata mea. S-a întâmplat ceva cu Tom. Nu ştiu nimic încă, dar aseară după ce-am plecat, Henry şi Tom au decis ca unul din ei să doarmă în camera cenuşie.
— Tată! A dormit acolo? Şi eu eram în odaia de alături.
— Şi acum e tot acolo. Nu se simte bine. Henry l-a văzut acum cinci minute la fereastră şi părea să fie fără cunoştinţă.
— Lasă-mă la el! strigă ea.
— E mai bine să intru eu întâi. Du-te jos şi cheamă-l pe Ernst. Nu te speria. Nu-i nimic.
Mary era atât de obişnuită să asculte de tatăl ei, încât nu făcu nicio obiecţie.
Într-o clipă se întoarse împreună cu Travers.
— Te rog să vii cu mine în odaie, Ernst. Ginerele meu a dormit aici şi nu răspunde la chemarea noastră. Trebuie să forţăm uşa.
Camter în sfârșit sparse uşa, şi în tăcerea care domnea nu se auzea decât scârţâitul cheii în broască. Camera era plină de soare şi părea să salute intrarea oaspeţilor. Trandafirii roşii de pe tapetul argintiu străluceau în bătaia soarelui.
Pe un scaun lângă pat era sfeşnicul, ceasul şi revolverul. Haina de casă era mototolită şi părea să fi servit drept pernă. Cuvertura era ghemuită la picioarele patului. Tom era în genunchi pe canapeaua de lângă fereastră, întors cu spatele la uşă. Henry încercă s-o reţină pe Mary, dar nu izbuti. Sir Walter se apropie primul de Tom şi-l apucă de braţ. Corpul îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli în braţele celor doi bărbaţi. Travers era să cadă şi el, dar Henry reuşi să-i susţină pe amândoi.
Tom May murise de câteva ceasuri. Faţa era palidă şi gura strânsă. Expresia feţii
