Câteva minute fură de ajuns spre a pune otrava în stare de a acţiona. Nici nu adormise când avu deodată o senzaţie nemaicunoscută până atunci. Creierul mai lucra încă şi membrele-i ascultau. Într-o ultimă încordare sări din pat şi se repezi la fereastră să respire aerul curat al nopţii. Îngenuncherea pe canapeaua de lângă
fereastră a fost ultima lui mişcare conştientă căci acolo l-a surprins moartea. Din nou nicio bănuială nu căzu asupra patului. De ce? Nici nu se ştia în mod sigur dacă
se aşezase în el. Ba s-a şi presupus lucrul acesta. Dar atunci nu ar fi stins lumânarea care ar fi ars în întregime.
Ajungem acum la cazul detectivului. Nici acum nicio urmă nu ducea spre patul lui Borgia. E lesne de ghicit cum s-a petrecut cazul: Hardcastle vroia să rămână
singur spre a examina camera şi tot conţinutul ei. El a mers încoace şi-ncolo, a făcut o schiţă a camerei şi-a cules toate datele. Dacă ar fi ştiut el ce înseamnă taurul auriu!
Brusc i-a venit o idee pe care voind s-o rezolve s-a oprit aici, sau poate că a voit un loc din care să poată vedea toată camera. Probabil că s-a aşezat pe marginea patului, în partea dreaptă şi şi-a continuat notiţele. Nu ştiu cât va fi stat în pat, în orice caz a fost destul pentru ca temperatura acestuia să se ridice la nivelul necesar pentru trezirea toxicului. Când a simţit, a sărit tot atât de surprins ca şi căpitanul May şi a făcut câţiva paşi, i-a căzut creionul şi carnetul din mâini iar el s-a prăbuşit peste ele.
Evident era cald când l-a găsit d-l Lennox.
Preotul Septimus May nici nu s-a aşezat în pat. Probabil că s-a rugat mult timp lângă pat. Nimic mai firesc decât să fi întins mâna pe el. În poziţia lui aplecat deasupra patului, cu mâinile sprijinite şi capul plecat peste ele, a produs căldura necesară. Otrava a acţionat în felul acesta asupra lui şi a căzut jos mort. Patul s-a răcit din nou.
În cazul celor patru detectivi, e simplă întâmplare fericită că nu a căzut victimă
niciunul dintre ei. Ei au stat toţi pe scaune risipiţi prin cameră. Nu aş putea spune dacă măştile i-au protejat cumva, totuşi mă îndoiesc.
Acesta, zise Mannetti arătând către pat, e una din capodoperele familiei Borgia, pentru care lucrau toţi mişeii, pe care-i răsplăteau regeşte. Otrava lor acţiona în aşa fel încât nu lăsa nicio urmă. Chimia nu are nimic a face cu supranaturalul, totuşi în astfel de cazuri obţine rezultate care se apropie de magia neagră. Ştiinţa va mărturisi mult interes pentru această cuvertură, Sir Walter, şi o va supune la tot felul de experienţe, dar am impresia că inventatorul acela mort demult ne duce de nas. Vom trăi şi vom vedea.
Mannetti se ridică şi-l rugă pe Masters să-l cheme pe Ştefan. Apoi îi salută pe toţi şi strânse mâna lui Sir Walter nu fără a-i mulţumi călduros.
— Mâine am să vă mai spun ceva, dar acum, noapte bună. Faptul de a-ţi fi putut aduce un serviciu atât de mare îl consider ca o încununare a întregii mele existenţe.
Dimineaţa, Masters istorisi tuturor ce aflase.
— Retrag vorbele care le-am spus despre vârsta lui: e bătrân ca munţii, mai
bătrân chiar decât monstruozitatea din camera cenuşie. El însuşi e un demon, căci a omorât câinele şi nu m-aş mira deloc dac-ar fi el însuşi un Borgia.
XII
DOUĂ SCRISORI
A doua zi dimineaţa se întâlniră în grădină şi Sir Walter amână raportul către Scotland Yard până după convorbirea cu Mannetti.
— Vreau să stau puţin la soare. Ştefan e supărat pe mine şi mă ameninţă cu doctorul, făcu bătrânul.
— Mannering vine la prânz. Înţelegeţi că îl interesează mult cazul.
— Staţi aici, păreţi foarte obosit azi, zise Mary.
— Asta-i numai reacţia, dar am fost răsplătit, răspunse Mannetti şi apoi îşi reluă
tema.
— Trebuie să vă mai povestesc cât de adânc sunt amestecat în tragedia casei d-voastră. Nu v-aţi minunat.
— Mărturisesc că nu m-am gândit la asta, zise Sir Walter, nu ne-aţi amintit de acest detaliu.
— Dar vreţi să le ştiţi, nu-i aşa? Prietenul nostru comun, colonelul Vane mi-a dat ideea. Mi-a descris în amănunt odaia şi când am auzit de mobile sculptate şi de numele d-voastră, atunci s-au trezit în minte nişte amintiri foarte vechi. Era vorba de o poveste veche, pe care mi-o spusese tata, şi în care era vorba de un pat, nişte scaune şi numele Lennox. Erau nişte preţioase bucăţi din secolul al cincisprezecelea italian, lucrate pentru Alexandru Borgia şi care se aflau în posesia unui spaniol.
Când aceste obiecte fură scoase în vânzare, la Valencia mi se pare, tata s-a dus îndată să le cumpere, dar în curând trebuii să părăsească orice speranţă deoarece bunicul dumitale, care era un tot atât de bun colecţionar şi cunoscător, dispunând de mijloace mai mari, a reuşit să le cumpere el. Blazonul lui Borgia mi-a dovedit că
deducţiile mele erau exacte în privinţa originii acestor mobile.
— Nu ştiu cum să-mi exprim gratitudine şi admiraţie pentru spiritul dumitale genial, zise Sir Walter.
— Geniu e un cuvânt prea mare. Nu am făcut nimic pe care cu aceleaşi cunoştinţe să nu-l fi putut îndeplini şi d-voastră. În ce priveşte gratitudinea, dacă
nu-i şi cuvântul acesta prea mare, aceea mi-o puteţi mărturisi într-un fel foarte simplu. Sunt un bătrân practic, şi spre a fi sincer, v-aş ruga să-mi daţi patul şi scaunele să le duc la Roma care le va primi cu multă bucurie. Mi-ar plăcea să dorm
în patul în care prinţul Djem şi-a dat sfârşitul. El a primit patul în dar de la papa Alexandru Borgia, căci familia Borgia era foarte generoasă cu astfel de cadouri.
— Patul şi scaunele vă aparţin, d-le Mannetti, precum şi toate obiectele care se mai află în camera cenuşie.
— Vă rog! Nu, Sir Walter!
— Te rog să le primeşti. Şi aşa-ţi rămânem datori.
— Bun. Vă mulţumesc din inimă. Dumnezeu ştie cât rău va fi făcut patul acesta în fuga anilor, dar orice nenorocire are un sfârșit. Mie în orice caz îmi va prilejui un somn sănătos. Cuvertura nu-mi trebuie. Ea va fi un cadou frumos pentru Academia de Medicină.
După o săptămână Mannetti plecă împreună cu comorile sale, nu fără a smulge lui Sir Walter şi Mary făgăduiala că-l vor vizita împreună la Roma.
Din nou sosiră la Chadlauds, detectivii care împachetară cu multă grijă cuvertura şi o duseră spre a fi examinată la Londra. După şase săptămâni Sir Walter îi scria lui Mannetti.
„Între vată şi faţa de mătase a cuverturii s-a găsit o sârmă subţire. Experienţele au arătat că nici vata nici căptuşeala sau faţa cuverturii nu aveau însuşiri ucigătoare.
