Acesta, zise Mannetti arătând către pat, e una din capodoperele familiei Borgia, pentru care lucrau toţi mişeii, pe care-i răsplăteau regeşte. Otrava lor acţiona în aşa fel încât nu lăsa nicio urmă. Chimia nu are nimic a face cu supranaturalul, totuşi în astfel de cazuri obţine rezultate care se apropie de magia neagră. Ştiinţa va mărturisi mult interes pentru această cuvertură, Sir Walter, şi o va supune la tot felul de experienţe, dar am impresia că inventatorul acela mort demult ne duce de nas. Vom trăi şi vom vedea.

Mannetti se ridică şi-l rugă pe Masters să-l cheme pe Ştefan. Apoi îi salută pe toţi şi strânse mâna lui Sir Walter nu fără a-i mulţumi călduros.

— Mâine am să vă mai spun ceva, dar acum, noapte bună. Faptul de a-ţi fi putut aduce un serviciu atât de mare îl consider ca o încununare a întregii mele existenţe.

Dimineaţa, Masters istorisi tuturor ce aflase.

— Retrag vorbele care le-am spus despre vârsta lui: e bătrân ca munţii, mai

bătrân chiar decât monstruozitatea din camera cenuşie. El însuşi e un demon, căci a omorât câinele şi nu m-aş mira deloc dac-ar fi el însuşi un Borgia.

XII

DOUĂ SCRISORI

A doua zi dimineaţa se întâlniră în grădină şi Sir Walter amână raportul către Scotland Yard până după convorbirea cu Mannetti.

— Vreau să stau puţin la soare. Ştefan e supărat pe mine şi mă ameninţă cu doctorul, făcu bătrânul.

— Mannering vine la prânz. Înţelegeţi că îl interesează mult cazul.

— Staţi aici, păreţi foarte obosit azi, zise Mary.

— Asta-i numai reacţia, dar am fost răsplătit, răspunse Mannetti şi apoi îşi reluă

tema.

— Trebuie să vă mai povestesc cât de adânc sunt amestecat în tragedia casei d-voastră. Nu v-aţi minunat.

— Mărturisesc că nu m-am gândit la asta, zise Sir Walter, nu ne-aţi amintit de acest detaliu.

— Dar vreţi să le ştiţi, nu-i aşa? Prietenul nostru comun, colonelul Vane mi-a dat ideea. Mi-a descris în amănunt odaia şi când am auzit de mobile sculptate şi de numele d-voastră, atunci s-au trezit în minte nişte amintiri foarte vechi. Era vorba de o poveste veche, pe care mi-o spusese tata, şi în care era vorba de un pat, nişte scaune şi numele Lennox. Erau nişte preţioase bucăţi din secolul al cincisprezecelea italian, lucrate pentru Alexandru Borgia şi care se aflau în posesia unui spaniol.

Când aceste obiecte fură scoase în vânzare, la Valencia mi se pare, tata s-a dus îndată să le cumpere, dar în curând trebuii să părăsească orice speranţă deoarece bunicul dumitale, care era un tot atât de bun colecţionar şi cunoscător, dispunând de mijloace mai mari, a reuşit să le cumpere el. Blazonul lui Borgia mi-a dovedit că

deducţiile mele erau exacte în privinţa originii acestor mobile.

— Nu ştiu cum să-mi exprim gratitudine şi admiraţie pentru spiritul dumitale genial, zise Sir Walter.

— Geniu e un cuvânt prea mare. Nu am făcut nimic pe care cu aceleaşi cunoştinţe să nu-l fi putut îndeplini şi d-voastră. În ce priveşte gratitudinea, dacă

nu-i şi cuvântul acesta prea mare, aceea mi-o puteţi mărturisi într-un fel foarte simplu. Sunt un bătrân practic, şi spre a fi sincer, v-aş ruga să-mi daţi patul şi scaunele să le duc la Roma care le va primi cu multă bucurie. Mi-ar plăcea să dorm

în patul în care prinţul Djem şi-a dat sfârşitul. El a primit patul în dar de la papa Alexandru Borgia, căci familia Borgia era foarte generoasă cu astfel de cadouri.

— Patul şi scaunele vă aparţin, d-le Mannetti, precum şi toate obiectele care se mai află în camera cenuşie.

— Vă rog! Nu, Sir Walter!

— Te rog să le primeşti. Şi aşa-ţi rămânem datori.

— Bun. Vă mulţumesc din inimă. Dumnezeu ştie cât rău va fi făcut patul acesta în fuga anilor, dar orice nenorocire are un sfârșit. Mie în orice caz îmi va prilejui un somn sănătos. Cuvertura nu-mi trebuie. Ea va fi un cadou frumos pentru Academia de Medicină.

După o săptămână Mannetti plecă împreună cu comorile sale, nu fără a smulge lui Sir Walter şi Mary făgăduiala că-l vor vizita împreună la Roma.

Din nou sosiră la Chadlauds, detectivii care împachetară cu multă grijă cuvertura şi o duseră spre a fi examinată la Londra. După şase săptămâni Sir Walter îi scria lui Mannetti.

„Între vată şi faţa de mătase a cuverturii s-a găsit o sârmă subţire. Experienţele au arătat că nici vata nici căptuşeala sau faţa cuverturii nu aveau însuşiri ucigătoare.

Sârma însă, care era răspândită în aproape jumătate din cuvertură s-a dovedit impresionabilă pentru căldură, şi în cea mai mică încălzire emitea cu repeziciune o substanţă ucigătoare. Insectele aduse în atingere cu sârma mureau pe loc, tot aşa peştii şi broaştele. Compoziţia chimică a sârmei încă nu a fost pe deplin identificată.

Analiza a arătat că conţine thalium şi helium, extrem de radioactive şi nu se poate explica puterea ei ucigătoare. Unii chimişti cred chiar că au descoperit un nou element. Se topeşte puţin mai jos ca plumbul, dar nu-şi pierde influenţa. Dacă e răcit îşi recapătă vechile sale însuşiri şi rămâne foarte sensibil la căldură.

Experienţele au dovedit că în stare de incandescenţă exercită o putere ucigătoare cu mult mai puternică şi orice fiinţă care se află în spaţiul de un metru, moare pe loc.

Au descoperit de asemenea că mirosul pe care-l exală când e încălzit, nu-i perceptibil. Metalul e aproape tot atât de uşor ca şi aluminiul. Măştile de gaze nu sunt utilizabile împotriva lui. Până acum nu se cunoaşte niciun mijloc de apărare.

Îndată ce voi mai afla ceva vă voi comunica. Oricum se pare că impresia d-voastră a fost greşită, deoarece enigma nu pare atât de uşor de rezolvat de către ştiinţă“.

În răspunsul său, Mannetti scria despre mulţumirea pe care o are de a dormi în patul lui Borgia:

„Până acum nu mi-a apărut nicio fantomă, dar nădăjduiesc că fratele lui Baiazid, prinţul Djem, vă binevoi într-o zi să viziteze locul unde a murit, şi să stea de vorbă

cu, mine. Am avea atâtea să ne povestim!

Cât priveşte sârma, să-ţi expun teoriile mele, care indiferent că sunt adevărate sau false nu pot fi respinse încă de nimeni. Cred că un alchimist medieval în

căutarea elixirului vieţii sau a pietrei filozofale a dat peste acest aliaj înfricoşător.

Pentru el, oricum, a fost o piatră filozofală căci Borgia plătea împărăteşte pe cei ce-i serveau în scopurile drăceşti.

Transformarea elementelor a devenit azi posibilă, îmi spunea un prieten chimist, şi generaţiile viitoare vor ajunge să fabrice oricât aur vor dori, dacă pofta oamenilor după acest metal blestemat nu se va stinge până atunci.

Rămâneţi sănătoşi, şi vă aştept împreună cu fiica dumneavoastră la Roma.

Numai, vă rog să nu întârziaţi prea mult căci am optzeci de ani şi promisiunile făcute bătrânilor sunt primejdioase întrucât provoacă teribile remuşcări“.

SFÂRȘIT

Document Outline

bookmark0

bookmark1

bookmark2

bookmark3