viaţa tihnită de acolo. Apoi, din nou reveneau gândurile amare şi ideea plecării într-acolo i se părea nesuferită. Totuşi Mary îl cunoştea prea bine pe tatăl său, şi în seara aceea, îi propuse să se întoarcă amândoi în patrie.
— Mai e timp pentru asta, zise el. Nu sunt atât de bătrân ca să nu mai am ce învăţa şi ar fi păcat să pierdem prilejul de a cunoaşte bine un astfel de loc. Pentru mine arta nu înseamnă mare lucru, dar pentru viitorul tău constituie un câştig important. Eu sunt un burghez, dar acum e prea târziu.
— Pentru mine e o lume nouă, tată, care pentru o femeie nefericită ca mine a avut meritul nu numai de a-mi fi atras gândurile dar şi de a-mi fi alinat suferinţele.
Nu ştiu cum, dar muzica şi tablourile acestea minunate ale atâtor maeştri morţi
mi-au schimbat părerile asupra morţii lui Tom. Când ascult o muzică frumoasă, Tom îmi e mai aproape şi-mi vine mai lesne să mă gândesc la el ca altădată.
— Dumnezeu să binecuvânteze arta, dacă-i aşa. Stăm în faţa ei ca nişte copii, şi eu voi rămâne totdeauna copil în faţa ei, dar tu vei primi balsamul. Să dea Dumnezeu ca toată viaţa să o înţelegi.
— Toată viaţa, asigură ea. Am să-i mulţumesc atâta, încât niciodată nu voi mai putea trăi fără ea.
— Ce-ai văzut astăzi? întrebă el.
— Am fost în palatul Pitti. Am văzut altarul lui Fra Bartolomeo şi picturile lui Tizian. Să vii mâine cu mine să-ţi arăt câteva tablouri splendide. Sunt sigură că nu ai să te plictiseşti. Există şi un peisaj de Rubens, vechi şi înnegrit, care aminteşte pădurea din Chadlauds.
A doua zi, Sir Walter îşi dărui dimineaţa fiicei sale, care-i arătă o sumedenie de tablouri. Ici şi colo, Sir Walter prinse să admire chipurile eternizate de atâţia artişti celebri. Acolo se întâmplă un lucru atât de neînsemnat, încât peste un ceas îl uitară, dar de care-şi aduseră mai târziu aminte cu mult interes. Se despărţiseră câteva clipe şi Sir Walter se opri în faţa unui portret, care purta pe rama sa un blazon, care-l interesa mai mult decât tabloul în sine: era un cap auriu de taur pe un fond roşu.
Inscripţia heraldică era îngălbenită de vreme şi tocită, dar lui Sir Walter i se părea ciudat de familiară. Poate că o mai văzuse undeva. I-o arătă îndată lui Mary, care nu-şi amintea nici ea unde o văzuse. Bucuros că fiica sa se interesa de ceea ce-i arăta, Sir Walter zise:
— Acum trebuie să mă înveţi ceea ce ştii tu.
— Asta-i ca şi cum un orb ar conduce un olog, răspunse ea surâzând. Voi căuta câteva tablouri, care să-ţi placă. Chestia-i că noi nu ştim ce vrem.
— Nu interesează: principalul este dragostea pentru artă. Când va veni Ernst se va ţine numai de excursii cu automobilul, şi de aceea trebuie să ne folosim de vremea aceasta. Nu-i plac tablourile şi va rămâne mirat când va auzi că eu m-am interesat de ele.
— Să încercăm să-l câştigăm şi pe el.
— Exclus. Ernst nu se pricepe deloc în pictură sau în muzică. Arta este pentru el ceva neomenesc.
— Bietul Travers!
— Nu-l mai plânge, Mary, căci viaţa lui e destul de uşoară.
— Eu am ajuns la concluzia că viaţa fără artă este cu neputinţă.
Ernst şi Nelly sosiră în curând şi marea lor distracţie era să facă excursii cu maşina prin frumoasele împrejurimi. Mary care se obişnuise acum cu alte distracţii nu mai putea să participe din toată inima la bucuria lor. Ei crezură că e încă tristă şi se hotărâră să o „consoleze“. Ernst Travers îi căuta chiar un soţ.
— Ea fuge din realitate în lumea muzicii şi a tablourilor, bune pentru un suflet
sănătos.
Două săptămâni rămaseră împreună şi Mary observă ce bine făcea această
societate tatălui său. Se înţelegeau bine şi aveau aceleaşi idei şi aceleaşi gusturi.
Ernst credea că un popor care atârnă, ca italienii, de recolta, vinul şi de industria mătăsii, avea sânge feminin în vine. Îşi închipuia că le cunoaşte limba, cu toate că
nu putea nici să o vorbească, nici să o scrie.
— Noi care am fost crescuţi la Oxford şi la Eton am învăţat destulă latinească
pentru a înţelege limba italiană, căci ei nu sunt decât urmaşii vechilor Romani.
Nelly Travers spunea aceleaşi prostii ca şi soţul ei, şi Mary îşi dădea seama acum cât de ridicoli şi anonimi erau aceşti oameni în străinătate. Îşi arătau atât de făţiş
neştiinţa şi meschinăria, încât Mary fu fericită să scape de ei, oprindu-se câtva timp cu Sir Walter la lacul Como, în timp ce soţii Travers se întorceau în Anglia, după ce aveau să viziteze teatrul războiului cel mare din Franţa.
Totuşi Mary trebui să renunţe la intenţia ei de a vizita lacurile, căci în Milano, până unde-i însoţiseră soţii Travers, primiră o scrisoare care le grăbi întoarcerea.
Era de la un italian care plecase din Roma la Londra ca să-i viziteze, fără să ştie că
Sir Walter se afla pe continent. Expeditorul se afla încă la Londra şi spunea că-i va aştepta dacă Sir Walter îi permite. Scrisoarea conţinea o veste deosebit de importantă, deoarece expeditorul ei era în curent cu misterul din Chadlauds, şi se declara în stare să-l clarifice, dacă i se oferea prilejul. Sir Walter era contrariat de a scurta călătoria, dar fu uşurat când Mary îi spuse:
— Ar fi o prostie să mai aşteptăm. Ştirea e foarte importantă şi pot vedea Como şi altădată, dacă există o posibilitate reală de a lămuri taina din Chadlauds.
— Henry trebuie să ne găsească la Managgio.
— Şi lui îi va părea bine dacă se va da totul la iveală. Trebuia să plec joi din Londra, dar mai bine să ne aştepte la Chadlauds.
— Nu mai trăiesc decât pentru dezvăluirea secretului, mărturisi Sir Walter şi mi-aş da întreaga mea avere spre a lămuri pricina morţii lui Tom. Scrisoarea conţine precizări înfiorătoare şi nu înţeleg ce-l îndreptăţeşte pe omul acesta să vorbească de o crimă. Cuvântul acesta nu poate însemna pentru el altceva decât pentru noi. Scrie foarte bine englezeşte, pare educat, delicat şi mi-a devenit simpatic. Exprimarea sa are ceva de modă veche, ceva cavaleresc. Tinerii de astăzi nu mai scriu astfel.
Scrisoarea era plină de o amabilitate latină, şi nu era lipsită nici de umorul englezesc pe care însă Mary şi Sir Walter nu erau dispuşi a-l savura.
Hotel Claridge, 9 Aprilie 1922
Prea stimate domnule Lennox,
