— Fără un geamăt!

— L-aţi văzut murind şi dumneavoastră eraţi în siguranţă? întrebă Henry.

— Da. Aşezaţi-vă toţi în jurul meu şi în cinci minute veţi fi lămuriţi.

În tăcere îi îndepliniră dorinţa.

— După ce am rămas singuri l-am aşezat pe Prinţ în pat. Nu a rămas treaz şi ştiam că nu se va mai trezi niciodată. Acum priviţi vă rog patul acesta splendid. Este puntea de legătură între ceea ce v-am povestit ieri şi ceea ce s-a întâmplat azi. Păcat doar că oamenii nu au ştiut să deschidă ochii mai devreme.

Le arătă o fâşie de lemn sculptat, care unea cele patru mici coloane ale patului.

— Ce vedeţi acolo pe priză?

— Coroana papală şi cheia! răspunse Mary.

— Bun! Acum uitaţi-vă pe partea cealaltă.

— Un blazon cu un taur auriu pe fond roşu, tată! De asta ţi-ai adus aminte în Florenţa.

— Chiar aşa! Şi nu ştiam unde o mai văzusem.

— E blazonul lui Borgia. Blazonul papei de tristă amintire, Alexandru VI Borgia. Acum ştiţi tot şi putem să mergem la culcare. Când am recunoscut blazonul azi dimineaţă am ştiut că totul s-a rezolvat. Am aşteptat doar o dovadă sigură şi totul s-a întâmplat aşa cum am vrut. Am să vă descriu cu de-amănuntul cum s-a prăpădit fiecare dintre cei care au dormit în camera cenuşie. Priviţi puţin cuvertura aceasta de mătase. Aici stă puterea misterioasă care nimiceşte viaţa. Azi dimineaţă

am bănuit dar acum pot să dovedesc. La opt şi un sfert Prinţ murise, dar de-abia când m-aţi trezit am avut curajul să-l pipăi. Căci cum a murit el? În clipa în care căldura corpului său a pătruns în cuvertură, otrava a devenit eficace. S-a întins puţin, a încercat să se scoale şi apoi a murit fără niciun semn în plus. E inutil să vă

mai spun de ce m-am ţinut la distanţă de el, căci ştiam că o otravă trezită de căldura

animală nu-şi pierde puterea decât după răcirea corpului. Atunci atât câinele cât şi cuvertura deveniseră inofensivi. Am socotit că cinci ore vor fi de-ajuns, spre a se răci cadavrul câinelui care era destul de slab.

— Dar…

— Voi răspunde la toate întrebările dacă mai aşteptaţi puţin. Dă-mi un coniac, Masters.

Bău coniacul şi tăcu câteva clipe, apoi începu relatarea amănunţită a tuturor nenorocirilor care avuseseră loc în camera cenuşie aşa fel încât nimeni nu mai avu nimic de întrebat.

— Sunt de observat două chestiuni foarte interesante, continuă Mannetti. În primul rând e interesant că tocmai în camera care avea renume prost, au fost aşezate aceste mobile ucigătoare. Dar nimic nu era mai firesc. Aveţi lucruri prea multe şi prea frumoase şi nu mai ştiaţi unde să le puneţi. Nu sunteţi nici colecţionar, nici cunoscător, Sir Walter şi nu vă plac mobilele vechi.

În al doilea rând, e ciudat că toate cazurile de moarte s-au întâmplat în aşa fel încât crimele nu puteau fi puse deloc în legătură cu patul acesta blestemat. Cum spuneaţi, Hardcastle nu făcea nicio legătură între moartea sorei Fonester şi cea a căpitanului May, şi Sir Walter cu atât mai mult nu putea bănui că moartea bătrânei sale mătuşi a fost provocată de aceleaşi cauze care au dus la jertfirea ultimelor trei vieţi omeneşti. De ce nu s-a găsit în niciun caz pricina morţii?

Există trei feluri de a muri: asfixia, congestia cerebrală şi atacul de inimă. Un om se sufocă dacă activitatea muşchilor care prilejuiesc respiraţia se opreşte, sau dacă

aerul nu mai poate intra în plămâni ca în cazurile de înec şi de sugrumare. Se mai poate socoti cazul când plămânii sunt invadaţi de sânge. Totuşi nimeni nu a murit în modul acesta în camera cenuşie. Congestia cerebrală urmează după o tulburare prea mare şi e pricinuită de narcotice şi otrăvuri, sau de alte motive care nu ne interesează acum.

Rămâne paralizia inimii. Inima poate paraliza în urma unei pierderi prea mari de sânge sau în urma acţiunii violente a unei otrăvi oarecare. Decesurile din camera aceasta s-au produs în urma paraliziei inimii. Dar de ce? Nicio presupunere nu se adeverea. Mureau fără a se putea găsi nici cel mai mic motiv pentru o moarte subită.

Astfel de lucruri s-au mai întâmplat însă. Ziarul scria despre moartea aceasta subită

şi fără cauză vizibilă ca despre ceva nemaiauzit, însă doctorul Tempelmann descrie în 1893 două cazuri de moarte subită fără pricini vizibile. Dă exemplul unui bărbat de 30 de ani, şi numeşte totul „oboseală extremă a inimii“. Inima se oprise când muşchiul era relaxat, şi nu când era încordat aşa cum se întâmplă de obicei.

Diagnosticul era atac de cord, dar cauza nu era cunoscută.

Şocul acesta nervos nu e indispensabil legat de o senzaţie dureroasă, ba s-ar putea să fie chiar una plăcută.

Deoarece toate senzaţiile noastre sunt şi plăcute şi neplăcute, nimic nu ne poate

împiedica să presupunem că şi senzaţia morţii ar putea fi mai plăcută. Poate printre nenumăratele lui secrete Borgia îl poseda şi pe acesta. În orice caz nu toţi morţii prezentau caracteristica mască mortuară. Bărbia nu le era căzută, expresia obişnuită

a feţei nu era schimbată, tâmplele nu erau adâncite şi pleoapele nu erau închise.

Vom discuta acum despre fiecare victimă în parte, cum a murit fără să lase niciun fel de indiciu. Numai primul caz mi-a dat mai mult de gândit. La început m-am temut că nu voi putea aduce nicio dovadă că moartea bătrânei se datora patului căci ea nici nu-l întrebuinţase măcar. Veţi spune că nu am dovedit nimic, că

totul nu a fost decât să ghicesc. După moartea lui Prinţ însă nu mai încape nicio îndoială şi teoria se dovedeşte întemeiată. Treaba ştiinţei este acum să afle de ce patul are această însuşire ucigătoare.

Să ne întoarcem la bătrâna d-voastră mătuşă care a sosit pe neaşteptate în noaptea Crăciunului, a dormit din dorinţa ei în camera cenuşie şi a fost găsită a doua zi moartă pe podea. Patul nu-l atinsese, lucrurile s-au petrecut de atâta vreme încât nu putem face altceva decât să încercăm a reconstrui întâmplarea. Trebuie să

presupunem deci că otrava a fost trezită de vreo căldură artificială. Ce se putuse întâmpla? Era iarnă şi se făcuse focul în grabă. Căminul este însă destul de departe de pat şi s-ar putea ca dogoarea focului să nu fi provocat nicio reacţie. Poate însă că

se băgase în pat vreo sticlă caldă. Bătrâna a stins lumina fiindcă focul din cămin lumina destul camera. Poate că voind să-şi spună rugăciunea a îngenunchiat în faţa patului, apoi a tras cuvertura la o parte şi a fost imediat atinsă de puterea nimicitoare a otrăvii. A căzut fulgerată, pe spate. Când a fost găsită, a doua zi, patul şi sticla se răciseră aşa încât nu mai era niciun pericol.

Dacă n-ar fi fost decât cazul acesta desigur că nu v-aş fi convins, dar în lumina cazurilor ulterioare cred că trebuie să am dreptate. Evident e foarte posibil că

bătrâna să fi murit de o moarte naturală, nimeni nu poate şti.

Tristele evenimente care au urmat se adaugă însă la teoria mea cu toate că în cazul sorei Fonester patul nu părea a fi jucat decât un rol superficial. Sora era obosită şi s-a băgat imediat în pat adormind probabil mai înainte ca temperatura corpului ei să facă otrava activă. Se culcase la zece seara şi trebuia trezită la şapte dimineaţa, răstimp mai mult decât necesar ca demonul să se retragă din nou în cuibul său, după răcirea cadavrului. Dacă nu ar fi fost aşa slăbuţă şi dacă ar fi avut o cuvertură mai groasă, poate ar fi rămas încă caldă şi cel care ar fi încercat să-i ajute s-ar fi prăpădit şi el. Nu există legi precise asupra timpului necesar pentru răcirea unui cadavru. Totul atârnă de împrejurări. Lui Prinţ nu i-au trebuit decât cinci ceasuri.

În cazul căpitanului May se schimbă chestia. Îmi pare rău că trebuie să vorbesc despre el, dar şi el a plătit cu toţi ceilalţi.

Patul nu fusese pregătit. În pijama, cu haina de casă ghemuită drept pernă, el s-a trântit pe pat şi îndată căldura trupului său tânăr a început să pătrundă în cuvertură.

Câteva minute fură de ajuns spre a pune otrava în stare de a acţiona. Nici nu adormise când avu deodată o senzaţie nemaicunoscută până atunci. Creierul mai lucra încă şi membrele-i ascultau. Într-o ultimă încordare sări din pat şi se repezi la fereastră să respire aerul curat al nopţii. Îngenuncherea pe canapeaua de lângă

fereastră a fost ultima lui mişcare conştientă căci acolo l-a surprins moartea. Din nou nicio bănuială nu căzu asupra patului. De ce? Nici nu se ştia în mod sigur dacă

se aşezase în el. Ba s-a şi presupus lucrul acesta. Dar atunci nu ar fi stins lumânarea care ar fi ars în întregime.

Ajungem acum la cazul detectivului. Nici acum nicio urmă nu ducea spre patul lui Borgia. E lesne de ghicit cum s-a petrecut cazul: Hardcastle vroia să rămână

singur spre a examina camera şi tot conţinutul ei. El a mers încoace şi-ncolo, a făcut o schiţă a camerei şi-a cules toate datele. Dacă ar fi ştiut el ce înseamnă taurul auriu!

Brusc i-a venit o idee pe care voind s-o rezolve s-a oprit aici, sau poate că a voit un loc din care să poată vedea toată camera. Probabil că s-a aşezat pe marginea patului, în partea dreaptă şi şi-a continuat notiţele. Nu ştiu cât va fi stat în pat, în orice caz a fost destul pentru ca temperatura acestuia să se ridice la nivelul necesar pentru trezirea toxicului. Când a simţit, a sărit tot atât de surprins ca şi căpitanul May şi a făcut câţiva paşi, i-a căzut creionul şi carnetul din mâini iar el s-a prăbuşit peste ele.

Evident era cald când l-a găsit d-l Lennox.

Preotul Septimus May nici nu s-a aşezat în pat. Probabil că s-a rugat mult timp lângă pat. Nimic mai firesc decât să fi întins mâna pe el. În poziţia lui aplecat deasupra patului, cu mâinile sprijinite şi capul plecat peste ele, a produs căldura necesară. Otrava a acţionat în felul acesta asupra lui şi a căzut jos mort. Patul s-a răcit din nou.

În cazul celor patru detectivi, e simplă întâmplare fericită că nu a căzut victimă

niciunul dintre ei. Ei au stat toţi pe scaune risipiţi prin cameră. Nu aş putea spune dacă măştile i-au protejat cumva, totuşi mă îndoiesc.