Mannetti râse şi trecându-şi mâna pe frunte spuse:

— Îl vom avea în curând, dar mi se pare că merg prea repede. Mintea mea trebuie să se odihnească puţin. Vreţi să mă însoţiţi în grădină?

— Bucuroşi, dar poate doriţi să vă retrageţi în camera dumneavoastră?

— Mai târziu. Vă rog să interziceţi intrarea în camera cenuşie. Nimeni nu trebuie să păşească înăuntru fără mine.

— Credeţi încă, prin urmare, că primejdia e materială şi opera unui om?

— Dacă nu mă înşel, asta este.

Merseră în grădină, unde li se alătură şi Prinţ.

— Numele lui îmi aduce aminte de prinţul Djem, fratele sultanului Baiazid, zise Mannetti. Cunoaşteţi povestea lui? Probabil că nu, şi nici nu este prea însemnată, dar sfârşitul acestui prinţ mi-a rămas până acum tot atât de enigmatic ca şi taina acestei camere cenuşii. Istoricii italieni au spălat de orice bănuială pe papa Alexandru VI, în ce priveşte participarea lui la moartea prinţului Djem. Dar acesta-i un obicei omenesc de a căuta peste tot doar ce-i bun. Nerone, Caligula, Alba, Calvin, Napoleon, Torquemada, toţi monştri, ajung în ochii noştri din ce în ce mai buni pe măsură ce sunt morţi mai de multă vreme, ba uneori sunt chiar sanctificaţi.

Eu însă sunt unul care iubeşte adevărul, dar în sfârşit să nu mă depărtez de la chestiune.

Sultanul Baiazid voia să scape de fratele său mai tânăr şi plătea papei 40 000

ducaţi anual spre a-l ţine prizonier în Italia. Când Alexandru ajunse papă, Baiazid refuză să-i mai trimită banii. Atunci Alexandru scrise o energică scrisoare sultanului prin care-l anunţa că regele Franţei voia să pună mâna pe prinţul Djem spre a porni război împotriva turcilor. Vă plictisesc?

— Deloc! răspunse Mary.

— Alexandru adăugă că avea nevoie urgentă de cei 40 000 de ducaţi spre a se împotrivi regelui Franţei şi a împiedica o expediţie a acestuia împotriva Turciei.

Sultanul trimise suma dorită. Totuşi ca un diplomat ce era, găsi mijlocul de a scăpa de acest tribut anual şi conveni cu Alexandru ca acesta să-l omoare pe prinţul Djem.

Din nefericire atât solul papei cât şi al sultanului căzură în mâinile cardinalului Della Rovere, cel mai amarnic duşman al lui Alexandru. Scrisorile fură publicate şi toată străinătatea auzi cu oroare că sultanul turcilor plătise deţinătorului Sfântului Scaun 300 000 ducaţi pentru uciderea prinţului Djem. Timpul trecu şi papa învinse pe aprigul său duşman. El hotărî să predea pe prinţul Djem regelui Franţei, şi astfel puternicul cardinal nu mai putu zice nimic. Totuşi, prinţul Djem muri subit, dar nu cum scriu istoricii din pricina traiului dezmăţat pe care-l ducea când ajunsese în Franţa. După mine el nu a ajuns niciodată în Franţa căci Alexandru nu era omul care

să lase să-i scape din mâini o pradă, atât de lesne.

Mannetti tăcu câteva momente, apoi reveni la obiectul vizitei sale în Chadlauds.

— Trebuie să mai aveţi răbdare până mâine dimineaţă. Dacă nu aveţi ceva împotrivă aş dori să petrec în seara asta câteva ceasuri în camera cenuşie, să vedem ce-mi vor spune stafiile. Credeţi că-mi va apărea fantoma prinţului Djem? Sau poate spiritul lui Puturicchio? Oricum vor vorbi în limba mea, şi mă voi simţi cu ei ca la mine acasă.

— Acesta este ultimul lucru pe care vi-l pot îngădui, protestă Sir Walter.

— Dar primul de care am nevoie, răspunse liniştit bătrânul. Nu aveţi teamă

pentru mine, Sir Walter. În camera cenuşie nu există nicio fantomă, care să-mi caute ceartă. Acolo este altceva, cu mult mai groaznic, ceva drăcesc, şi nu mă mir de ce s-a întâmplat, cât de faptul că nu au fost mai multe victime. Eu posed însă

talismanul, acel „Sesame deschide-te“. Chiar dacă mă înşel nu mi se poate întâmpla nimic, iar suflul meu vital, oricât de slab ar fi el, are nevoie de o putere mult mai mare decât a camerei cenuşii spre a fi anihilat. Eu deţin firul labirintului, şi mâine dimineaţă vă voi spune dacă am sau nu dreptate.

— Trebuie să mărturisesc că cererea d-voastră îmi e foarte neplăcută. Am fost încunoştiinţat în mod special de autorităţi, să refuz intrarea în cameră în scopul oricărui fel de experienţă.

Mannetti perseveră în cererea sa.

— Mă scuzaţi, dar mi se pare că nu judecaţi bine. Nu v-am spus aproape totul?

Ce foloseşte Scotland Yard, când nu a descoperit nimic în timp ce eu vă aduc lumină. Sunt nişte proşti pe care i-a întrecut un bătrân ca mine.

— Cum spuneţi, ne-aţi povestit multe lucruri, foarte interesante şi poate că

pentru d-voastră ele să nu aibă vreo legătură cu camera cenuşie, dar pentru noi nu este cazul. Tot ce ne-aţi povestit, nu ne-a spus nimic. E firesc ca d-voastră să aveţi alte sentimente, dar ceea ce pentru d-voastră nu este decât un secret, pentru noi are o însemnătate cu mult mai cuprinzătoare. Aveţi destulă imaginaţie spre a vă închipui ce suferinţe am îndurat atât Mary cât şi eu.

— Nu, nu putem îmbrăca raţiunea noastră englezească în vorbe atât de frumoase ca ale d-voastră, d-le Mannetti. E destul de rău din partea noastră dar… făcu Mary.

— Înţeleg dojana d-voastră, spuse repede Mannetti. Se ridică şi cu mâna pe inimă se înclină adânc.

— Sunt un nebun bătrân, şi nici măcar prea inteligent. Iertaţi-mă, dar deoarece din motive scuzabile nu aţi ghicit încă, vă rog să-mi permiteţi până la un rezultat sigur să ţin secretă descoperirea mea. Poate până astă seară, cel mai târziu până

mâine dimineaţă. Nu vă voi mai ţine mult timp în nesiguranţă. Voi asculta şi Scotland Yardul şi nu voi intra singur ci însoţit de bătrânul şi iubitul d-voastră

copoi, Prinţ. Prinţ şi cu mine ne vom retrage azi devreme şi peste cinci şase ore puteţi să veniţi în camera cenuşie. Nu voi dormi acolo, voi veghea, şi mai scurt timp

decât predecesorii mei. Vă învoiţi la aceasta?

Mary văzând faţa îngrijorată a lui Sir Walter, luă cuvântul în numele lui. Avea impresia că Mannetti ştia precis ce voia. Henry era de aceeaşi părere. Mannetti găsise cheia misterului, le dăduse posibilitatea de a ghici totul, dar poate pentru a-i pedepsi din pricina ignoranţei lor, ţinea dezlegarea în secret. Sir Walter rămase surprins văzând că fiica şi nepotul său erau de partea lui Mannetti.

— D-l Mannetti are dreptate tată, şi dacă are dreptate, atunci nu poate păţi nimic.

— Bine zis, făcu italianul. Aveţi încredere în intuiţia unei femei. Am dreptate, simt precis că am dreptate, deşi de obicei mă îndoiesc. Credeţi-mă. V-a fost scris să

înduraţi toate suferinţele trecutului, şi mie să vă cruţ de ele. „Căile Domnului sunt nepătrunse“.

— Şi eu sunt tot atât de sigur ca şi d-l Mannetti, unchiule!

— Să luăm ceaiul întâi, zise Sir Walter. Lucrurile acestea mă depăşesc. Vă rog doar să vă gândiţi ce-mi vor face autorităţile în caz că vi se va întâmpla ceva.

— Nici vorbă de asta!

— Toţi au spus la fel, şi acum unde sunt?

— D-voastră şi fiica d-voastră aţi suferit destul până acum, dar nu aveţi teamă.

Ţin prea mult la d-voastră ca să vă pricinuiesc vreun rău. Dacă nu vă încredeţi în mine, încredeţi-vă în bătrânul d-voastră Prinţ.

— Şi detectivii au luat păsări în cameră şi nu au păţit nimic, opină Lennox. Nici lui Prinţ nu i se întâmplă nimic.

Se îndreptară spre casă. Mannetti presupune că cererea-i fusese admisă.

— Am să mă odihnesc puţin. Scuzaţi-mă până la nouă. Aceste discuţii mi-au slăbit crâmpeiul meu de viaţă. N-am crezut că la sfârşitul vieţii mele voi mai avea astfel de lucruri de rezolvat. Trebuie să-mi cruţ puterile dar sunt sigur că voi reuşi.

Dacă vă învoiţi voi cina la orele şapte.

Ştefan apăru şi-l însoţi pe unchiaş. În prag se întoarse şi zise:

— Vă rog nu lăsaţi pe nimeni să intre în camera cenuşie. Păstraţi cheia în buzunar şi nu intraţi nici d-voastră. E primejdie pentru oricine afară de mine.