— Atunci trebuie să fie tot vreun demon, aşa cum crezuse Septimus May.

— Nu, nu, vă rog să-mi permiteţi să fiu sincer. Nu cred nici într-un duh bun, nici într-un demon. Credeţi-mă că între cer şi pământ, sunt mult mai puţine lucruri decât lasă să se creadă filosofia. Omul îşi încarcă mintea cu multe prostii inutile şi multe din ideile sale scumpe se întemeiază pe mituri sau pe vise. E o fiinţă încrezătoare, gata oricând de revelaţie, dar cu cât revelaţia se pretinde mai înaltă, cu atât trebuie să fiţi mai circumspect. Raţiunea trebuie să simplifice lucrurile nu să le complice.

Nepoţii noştri vor râde de noi ca de nişte musculiţe încurcate într-o plasă de mituri, ţesute de strămoşii lor.

Există foarte puţine adevăruri eterne şi noi suntem înclinaţi să credem în ce-au crezut străbunicii noştri. Eu însumi păcătuiesc deseori în această privinţă. Odată

pentru totdeauna trebuie să renunţăm la explicaţii supranaturale, cel puţin în ce

priveşte camera cenuşie.

— Ciudat! Aveţi aceleaşi idei ca şi Hardcastle. Nădăjduiesc că aveţi dreptate.

— Cu siguranţă am dreptate, când înlătur orice urmă de supranatural.

Mai puse câteva întrebări, care nu păreau să stea deloc în legătură cu camera cenuşie. Credea că Hardcastle ar fi dezlegat taina dacă nu murea. Din vreme în vreme ridica mâna spre a le impune tăcere şi reflecta asupra vreunui răspuns.

— De câtva timp, pricep mai greu unele lucruri. O idee trebuie să-şi găsească

loc, asta-i dificultatea ideilor noi. Când ai 80 de ani şi capul plin de idei învechite, numai cu multă greutate reuşeşti să mai faci loc şi pentru altele noi.

Sir Walter îi spuse că odaia era gata. Mannetti se îngrijoră atunci de lucrători:

— Să fie prevăzători şi să nu stea fără treabă în cameră, căci primejdia subsistă

încă, chiar dacă detectivii nu au văzut şi nu au simţit nimic. Poate că pericolul a crescut, în urma cercetărilor.

Era o zi foarte frumoasă şi Mannetti îşi exprimă dorinţa de a lua puţin aer. Ieşiră

pe terasă urmaţi de Mary şi de Prinţ, pentru care Mannetti arăta mult interes.

— Câinele dumitale e pe pragul morţii ca şi mine. Va aduce mari servicii în câmpiile elysee.

I se povesti despre isprăvile lui Prinţ, dar şi Mannetti găsi că era timpul să fie omorât.

— Vineri va muri, zise Sir Walter. Am vorbit cu veterinarul. Îmi pare aşa de rău de el.

— Merită o moarte uşoară, răspunse Mannetti şi apoi nu conteni să se minuneze de admirabila grădină din Chadlauds.

La sfârşitul mesei, după ce Mannetti fumase câteva ţigări se sculă şi înclinându-se în faţa lui Sir Walter zise:

— Îmi permiteţi acum?

Îl însoţiră în tăcere spre camera cenuşie. Camera era neschimbată şi îngerii sculptaţi de pe scaunele grele păreau că salută cu bucurie lumina zilei.

Oaspetele cutreieră camera de la un capăt la altul, dădea rar din cap şi începu să

devină mai însufleţit. Deodată zise:

— Cred că vă voi putea ajuta, Sir Walter.

— Asta-i o noutate excelentă, domnule Mannetti.

Apoi bătrânul se întoarse spre obiectele din cameră şi ca şi cum ar fi găsit în realitate cheia enigmei, nu părea că-şi continuă sarcina. Răbdători, căci observaseră

că orice întrerupere îl obosea, trebuiră să-i asculte discursurile despre vechile mobile. Se părea că-i face plăcere să-l ţie astfel cu sufletul la gură.

— Minunate bucăţi, dar nu spaniole cum spuneţi. Sunt italiene şi-mi pare bine că-s aşezate sub un tavan italienesc atât de bine lucrat. Curios, camera mea de culcare din Roma seamănă mult cu asta. Stau într-o casă din secolul XV şi care a aparţinut familiei Collomma. Scrinurile mele sunt mai frumoase, dar patul şi

scaunele de aici sunt mai frumoase ca ale mele. Le vom vedea cândva împreună cu d-na May. Vă aminteşte ceva aceste scaune sculptate?

— Nu, făcu Mary din cap.

— Atunci n-ai fost în Prato. Grupa aceasta de cojerii cu trâmbiţe e o imitaţie după Donatello, şi motivul se regăseşte pe picioarele patului. Pictura de pe tăblia patului e îngălbenită, dar ştiu cine a făcut-o.

— Cum e cu putinţă?

— Sunt absolut sigur. Aveţi aici un Puturicchio veritabil. Patul şi scaunele acestea au fost lucrate pentru papa Alexandru Borgia. Da, da, dragii mei, pentru nimeni altul, decât papa Alexandru Borgia.

Aştepta ca un actor sigur de aplauze, dar spre marea lui mirare vorbele sale nu făcuseră niciun fel de impresie asupra ascultătorilor săi. Doar Sir Walter întrebă

politicos:

— Era un papă bun sau unul rău? De obicei despre papi nu se poate spune prea mult bine.

Mannetti simţi nereuşita loviturii sale de teatru şi un nor de mânie sau poate chiar de dispreţ trecu peste fruntea lui. Apoi se bucură totuşi că secretul său va rămâne ascuns încă 24 de ore, şi la urmă va avea un succes cu mult mai mare. Nu era încă prea sigur de lucrul său, dar totuşi foarte încrezător. Nu răspunse întrebării lui Sir Walter decât cu o altă întrebare:

— Detectivii au cercetat camera luând toate precauţiunile posibile, nu-i aşa?

— Da!

— Dar la ce foloseşte prudenţa şi zelul, precum şi toată hotărârea, când activitatea respectivă este unită cu neştiinţa? De mirare însă că nu v-aţi gândit până

acum la adevărata soluţie. Cu puţină cunoaştere a istoriei… dar puţini posedă acea parte a istoriei, care este atât de importantă pentru camera aceasta.

— Întrucât ne-ar putea ajuta istoria? întrebă Henry.

— Am să vă spun îndată. În casa asta, totul este înconjurat de istorie, fiecare cameră, fiecare obiect. Iată de pildă scaunele acestea: în ele citesc începuturile Renaşterii. Pentru d-voastră e doar o mobilă veche. Le credeaţi spaniole dar ele sunt italieneşti. Bunicul d-voastră, Sir Walter, le-a achiziţionat în Valencia, dacă nu mă

înşel, spre marele necaz al unui alt colecţionar. Scaunele acestea-mi vorbesc mie, ca şi tavanul, care şi el e o copie. Toate aceste frumoase lucruri mi-ar spune şi mai multe dacă aş fi un mai mare cunoscător de istoria artei. Toţi trăim în istorie. A trăi înseamnă a-ţi găsi un loc în istorie, chiar dacă acest lucru nu va fi remarcat decât în registrele Atotputernicului.

— Ce cunoştinţe speciale sunt necesare spre a descoperi totul? readuse Henry conversaţia la punctul iniţial.

— N-ar trebui decât să vă pricepeţi puţin la heraldică, o ştiinţă care la Scotland Yard e pare-se ignorată. Am văzut blazonul de la poarta de fier care nu are în sine

mare valoare. Blazonul însă e frumos chiar dacă nu-i atât de vechi.

— Trebuie să-l fi văzut undeva în Florenţa, zise Sir Walter, dar fără să-mi amintesc de unde-l cunosc atât de bine. Un cap de taur de aur pe fond roşu.