XI

TAURUL AURIU

— Ce părere ai despre Mannetti, Masters? întrebă Henry pe servitor când acesta veni să strângă serviciul de ceai.

— Mi se pare un om minunat. Am auzit că oamenilor bătrâni li se grefează nişte glande de maimuţă spre a-i întineri, dar omul acesta are o întreagă maimuţă în el.

Are limba ascuţită şi pare foarte învăţat.

— Crezi că e în siguranţă în camera cenuşie?

— Cred că el e în siguranţă şi mă întreb doar dacă argintăria noastră e în siguranţă. Părea să se intereseze foarte mult de ea. Nici nu cred că are 80 de ani, atât e de obosit.

— N-ai nicio grijă, Masters, râse Henry.

— Lăsaţi-l să intre în camera cenuşie. Pentru el nu-i nicio primejdie.

— Prinţ merge cu el, Masters.

— Prinţ? De ce?

— Nici noi nu ştim! Spune că nu-i va face nimic.

— Ştiu că n-am să pot dormi liniştit, şi nimeni în casa asta. Nu că aş avea ceva împotriva d-lui Mannetti, dar nu am încredere în el. Joacă un rol, şi nu-i deloc străin. Altfel n-ar putea vorbi atât de bine englezeşte.

— Masters are aceeaşi părere ca şi tine, tată, zise Mary şi-i frumos din partea lui.

E adevărat că lui Mannetti îi place să joace teatru, şi să aibă primul rol. Tuturora le place acest lucru, numai că rar se iveşte prilejul. El vrea să scoată maximum din această ocazie şi dacă-i refuzi ceva, ar fi în stare să plece spunând că-i e cu neputinţă să te ajute, plus că ne-ar face reproşuri că l-am silit să se obosească până

aici.

În cele din urmă Sir Walter cedă, şi la ivirea lui Mannetti la cină, îi împărtăşi aprobarea sa.

— Mulţumesc, şi fiţi sigur că nu veţi regreta. Vom dormi bine toţi, poate doar ceva mai târziu ca de obicei. La ora opt voi urca spre camera cenuşie. Uşa poate rămâne deschisă. Vă rog să nu vină nimeni prin apropiere. D-l Henry poate să stea pe trepte şi din timp în timp să vină să mă cheme. Când mă va întreba dacă totul este în regulă eu voi răspunde: „Da“.

După cină Mannetti îmbrăcă o blană şi spuse că-i gata. Crezură că l-a uitat pe Prinţ, dar stărui să ia câinele cu el. Câinele mâncase şi era indiferent unde avea să

doarmă.

— Nu aveţi nicio teamă, voi avea grijă de el. Ştiu eu de ce-l iau cu mine. Deşi e bolnav şi bătrân totuşi îmi poate fi de ajutor. De altfel suntem prieteni.

La ora opt Sir Walter şi Mary merseră în bibliotecă iar el îl însoţi pe Mannetti până la ultimele trepte. Coridorul era luminat iar uşa de la camera cenuşie era deschisă.

De-abia trecură zece minute şi Mannetti strigă la Lennox că se face un curent grozav, şi că trebuie să închidă uşa. Orele se scurgeau încet şi toată casa ştia cum merg lucrurile, căci nimeni nu dormea. Se hotărâse că rezultatul va fi cunoscut înainte de miezul nopţii.

La fiecare jumătate de oră Lennox striga la Mannetti şi totdeauna primi un scurt răspuns. Totuşi în curând nu mai primi niciun răspuns la întrebarea sa.

— Cum merge?

Strigă mai tare fără să primească niciun răspuns. Încet se duse lângă uşă şi privi înăuntru. Mannetti zăcea nemişcat în fotoliul care i se aranjase chiar sub lumina electrică şi purta haina de blană, dar Prinţ nu era vizibil. În cameră era linişte şi frig.

Amândouă ferestrele erau deschise. Lennox se precipită pe trepte. Se gândea doar la unchiul său voind să-i cruţe o spaimă inutilă. La început credea că Mannetti murise ca şi predecesorii lui, dar nu era încă sigur, îl căută pe Masters, îi spuse teama lui, şi că singura speranţă era ca bătrânul să fi adormit.

— Chiar aşa trebuie să fie. Am să aduc îndată nişte rom.

Mannetti nu-şi schimbase poziţia, dar când intrară, deschise ochii, se uită

împrejur şi înţelese ce se întâmplase.

— Vai de mine, v-am făcut să vă speriaţi degeaba, zise el când văzu feţele lor descompuse. Totul e în regulă şi peste un ceas vă voi spune totul. Cât este ceasul?

— Două fără un sfert, d-le Mannetti.

— Bun, atunci vestiţi-l pe unchiul d-voastră că am rezolvat problema.

— Vreţi să luaţi un coniac, d-le Mannetti?

— Cu plăcere, dragul meu. Credeaţi că am luat-o pe urma celorlalţi? Şi aţi vrut să încercaţi a mă readuce la viaţă mai înainte de a-l vesti pe Sir Walter? E de neiertat faptul că am adormit.

Masters şi Henry merseră jos cu vestea cea bună.

— Mai am nevoie de o jumătate de oră, şi apoi putem merge la culcare.

— Slavă Domnului că totul a decurs cum trebuie. Vă simţiţi bine? zise Sir Walter.

— O da! foarte bine! Am dormit vreo jumătate de ceas. D-voastră nu aţi închis ochii.

— Aveţi ceva împotrivă dacă Masters rămâne aici şi ascultă? Căci în felul acesta

Chadlauds va avea o versiune exactă.

— Voi da eu însumi o versiune oficială. Avem dovezi căci Prinţ a luat parte activă la descoperirea mea. Îl felicit pe bătrânul Prinţ.

De-abia acum Henry observă câinele care era întins la picioarele lui Mannetti.

— Doamne?

— Ce rece e! făcu Mary care se apropiase să mângâie animalul.

— A adormit pentru vecie. Un martir al ştiinţei. Trebuia să moară vineri dar s-a grăbit. E ultima victimă a camerei cenuşii. Nu-l plângeţi fiindcă a murit fără dureri.

— Dar vorbeaţi de o crimă şi de un criminal, spuse Sir Walter suflând din greu.

— Şi aveam dreptate căci în camera aceasta s-au întâmplat nişte crime îngrozitoare. O crimă nu-i mai puţin crimă, chiar când făptuitorii ei zac de 500 de ani în mormintele lor.

— Aveţi un alt fel de a vă exprima şi întrebuinţaţi alte vorbe decât ale noastre.

Ziceţi că Prinţ nu a suferit! Cum a murit?