— Mă duc să văd, căci se face ziuă.
— Stai puţin, te rog, s-o strig pe Mary. N-aş vrea ca prietenul nostru să rămână
singur.
— Lasă că stau eu aici, nu mai trezi pe Mary şi dumneata ar trebui să te odihneşti puţin.
Sir Walter se urcă pe trepte şi strigă.
— Totul merge bine, domnilor?
Niciun răspuns.
— Totul merge bine? repetă el.
Apăru inspectorul Frith. Îşi scoase masca. Sir Walter aprinse lampa.
— Nu s-a întâmplat nimic?
— Nimic absolut, Sir Walter. N-am observat nimic extraordinar.
— Slavă Domnului.
— Ne aşteptam la gaze, cu toate că era puţin probabil, totuşi era singura posibilitate când ar fi putut fi cineva omorât în cameră. De aceea ne-am pus măştile.
Ştiţi că s-au descoperit la sfârșitul războiului tot felul de gaze care de care mai ucigătoare. În camera cenuşie n-a fost însă nimic, căci altfel ar fi murit şoarecii şi păsărelele pe care le-am avut cu noi.
Sir Walter îl urmă pe coridor şi vorbi şi cu ceilalţi. Ieşiseră toţi din cameră şi lepădaseră măştile. Aveau feţele obosite şi livide.
— V-aţi făcut datoria şi-mi pare bine că n-aţi păţit nimic. Ce să vă dau ca să vă
întăriţi?
Îl rugară să dejuneze peste un ceas. Sir Walter împărţi ordinele şi apoi se duse la Mary care era gata îmbrăcată, în curând coborâră toţi, cum aflară vestea cea bună.
Din nou castelul Chadlauds fu teatrul unei anchete şi din nou se declară că
Septimus May murise din mâna lui Dumnezeu. Spre seară, mortul fu dus la casa lui şi peste două zile avu loc înmormântarea.
Între timp detectivii desfăşurară cercetările lor pe un plan mult mai larg şi mai sistematic. Niciunul din locatari nu scăpă de întrebările lor şi nu se dădură înapoi să
culeagă informaţii despre fiecare din ei. Cercetară şi pe cunoscuţii lui Tom May, şi viaţa lui, căutând toate posibilităţile care ar fi putut duce la moartea lui, dar nicio urmă nu apăru să-i ajute în activitatea lor. Şi nici relaţiile lui Tom, nici alte presupuneri pe care le făcură, nu le permise să capete cel mai mic indiciu.
Printre invitaţii din seara morţii lui Tom, numai Ernst Travers şi soţia lui îl cunoscuseră pe May mai devreme, iar în mijlocul personalului, Tom îşi creiase o mare simpatie. Toţi servitorii erau oameni cumsecade care trebuiră să fie scoşi de sub orice suspiciune. Frith trebuia să recunoască, cu tot numărul impresionant al servitorilor, că niciunul dintre ei nu se purtase rău cu vreunul din membrii familiei.
Oamenii aceştia erau tăcuţi, şi plini de rezervă şi iubire pentru stăpânul lor. Cei mai mulţi erau în serviciul familiei Lennox din tată-n fiu. Sir Henry Lennox a cărui iubire pentru Mary era bine cunoscută, fusese scos de sub orice bănuială. Nu era nevoie de prea multă pricepere psihologică spre a-şi da seama de caracterul său cinstit. Acelaşi lucru pentru doctorul Mannering, a cărui apariţie imprudentă în noaptea ultimă, fusese remarcată.
Trei săptămâni durară străduinţele lor înfrigurate. Nu lăsară, în adevăratul înţeles al cuvântului, nicio piatră necercetată. În urma raportului lor, în care-şi mărturisiseră cinstit insuccesul, o comisie se formă care invită spre depoziţii pe numiţii Sir Walter, fiica sa, Henry Lennox şi doctorul Mannering. Fură trataţi cu simpatie şi cu amabilitate, dar ancheta nu putea merge mai departe decât fusese împinsă.
Lumea îşi văzu de treburile ei. Alte probleme şi alte senzaţii umplură coloanele ziarelor şi în sfârșit sosi ziua când Sir Walter putu să citească gazeta de dimineaţă
fără a găsi înăuntru numele de Chadlauds.
*
Câţiva arhitecţi veniră şi cercetară camera, iar autorităţile permise câtorva societăţi spiritiste să ţină şedinţe, dar Sir Walter refuza intrarea.
Nimănui însă nu-i apăru vreo fantomă.
În cele din urmă Sir Walter primi permisiunea să părăsească Anglia, fiind rugat să sigileze camera. Lanţul de nenorociri se terminase în sfârșit şi Sir Walter se grăbi să plece împreună cu fiica sa în călătorie. Hotărî să urmeze indicaţiile date de autorităţi şi în timpul absenţei sale să zidească uşa şi fereastra camerei cenuşii.
Personalul îşi recăpătase de mult voioşia şi siguranţa, iar unii erau chiar mândri de a fi jucat un rol într-o afacere devenită celebră. Deşi nimeni nu se temea să stea în casă, Sir Walter ştia prea bine că niciunul dintre ei nu va îndrăzni să se apropie de camera blestemată în timpul absenţei sale.
IX
SIGNOR VERGILIO MANNETTI
Sir Walter alesese ca ţintă a călătoriei Florenţa în speranţa că Mary va găsi acolo distracţia şi animaţia necesare pentru a şterge amintirea dureroasă a ultimelor întâmplări. Despre fericire şi mulţumire nu putea fi încă vorba.
Într-o seară stăteau în piaţa Michel Angelo şi priveau asupra Florenţei care se întindea stacojie la picioarele lor. Soarele însângerat arunca ultimele sale raze asupra acoperişurilor şi turnurilor. Sir Walter se simţea calm şi mulţumit căci aştepta pe prietenii săi Ernst şi Nelly Travers, şi Mary se bucura pentru el. Nu îl prea stingherea şi lăsa să hoinărească după placul ei, căci muzica şi artele nu însemnau nimic pentru el în timp ce asupra tinerei femei ele exercitau o binefăcătoare influenţă. Nimeni nu o ghidase, în studiile ei, dar cu o perseverenţă
rară, Mary nu încetă până nu avu sentimentul de a fi pătruns în imensitatea lucrurilor pe care voia să le înveţe.
Muzica avea o influenţă extrem de liniştitoare asupra ei. În sunetele ei, îşi retrăia scurta ei poveste de iubire şi din când în când ruga pe tatăl ei să asiste la câte un concert.
În timp ce Mary era ocupată să gonească trecutul, Sir Walter rareori reuşea să
scape de amintirile triste şi de gândurile sale întunecate. Ţinea să nu sufere misterele şi gândul că Chadlauds trebuia să păstreze veşnic o taină atât de adâncă, îl făcea să se hotărască a nu-l mai vedea niciodată. Totuşi din ce se apropia primăvara, cu atât mai puternică se ridica în sufletul său nostalgia după locul său natal şi după
