Bătrânul o cucerise pe Mary, care era vrăjită de simplitatea sa infantilă, unită cu vaste cunoştinţe şi nimeni nu putea rezista umorului şi politeţii sale de modă veche.

Aparenţa copilărească a lui Mannetti era corectată de inteligenţa sa ascuţită şi extrem de mobilă. Era totuşi modest şi glumeţ. Totuşi vârsta nu trecuse peste el fără

să fi lăsat urme, căci memoria nu-l mai servea uneori, în special când era obosit.

— Dimineaţa-i vremea favorabilă mie. După masă mă tem să nu mă găseşti prost şi plicticos.

Mannetti se dovedi de o extraordinară comunicativitate. Făcea parte din cea mai nobilă clasă a naţiei sale şi cunoştea mulţi oameni celebri. În ziua sosirii sale nu aminti scopul vizitei. Vorbi despre Italia şi se interesă despre pasiunea lui Mary

pentru artă.

— Frumos că vă place pictura, zise, el. Cu muzica nu prea mă laud, dar în pictură

mă pricep bine. Sunteţi ca un copil care ar trebui condus prin mijlocul tablourilor.

Când veţi merge din nou în Italia va trebui să-o luaţi d’a capo. Numai neştiutorii pun tehnica înaintea artei. Arta e o chestie de echilibru. Dacă doriţi am să vă schiţez un program de lucru, începând cu primii pictori italieni. Am trăit cinci ani în Viena, admirându-i şi încercând să înţeleg ce-a însemnat Renaşterea. Felul de a gândi al lui Mannetti era totuşi prea înalt pentru ascultătorii săi. Vorbi despre toţi şi despre toate până când la ora zece însoţitorul său veni să-l ia. Ca un copil cuminte se supuse şi le ură noapte bună.

— Ştefan e îngerul meu ocrotitor zise el. E o fiinţă de o punctualitate sălbatică

dar căreia-i datorez lunga mea viaţă. Vă mulţumesc de primire şi vă rog să-mi îngăduiţi a lua dejunul în camera mea. La 11 voi fi la dispoziţia d-voastră spre a vă

pune câteva întrebări, care ar putea într-un caz eventual să vă fie de folos.

X

PRINŢUL DJEM

Sir Walter era pe jumătate atras şi pe jumătate respins de oaspetele său. Mannetti era un om cu totul nou pentru ei, şi dacă unele din ideile sale se potriveau cu cele din Chadlauds, altele erau cu totul opuse. De altfel Sir Walter nu înţelegea mare lucru, deşi străinul mânuia limba engleză cu o uimitoare îndemânare. După plecarea, lui Sir Walter îşi dădu părerea:

— Am impresia că d-l Mannetti mă stimează şi mă dispreţuieşte în acelaşi timp.

— Aşa-i firea lui, zise Henry. Cu toată vârsta lui, are inteligenţa vie a unei maimuţe. E o vulpe bătrână, gândeşte de zece ori mai repede ca noi şi de o mie de ori mai subtil.

— E foarte atrăgător, zise Mary.

— E un gentleman, răspunse Henry, un gentleman italian.

— Am încredere în el.

— Şi eu, Mary, căci nu cred să-şi fi provocat atâta osteneală în zadar.

Numai Sir Walter exprimă îndoieli.

— E bătrân şi nu ar fi exclus ca inteligenţa lui să-i joace vreun renghi. E foarte inteligent fără îndoială, dar e o inteligenţă care aparţine trecutului. Nu e la curent ca mine.

— Eu cred totuşi în el, zise Henry. Îmi închipui că poate înţelege încă orişice.

Totuşi e prea bătrân ca să priceapă sensul democraţiei.

— Ba o înţelege prea bine. Ştie că democraţia nu-i decât o autocraţie inversă.

Natura omenească nu îngăduie aşa ceva. Democraţia-i bună pentru oi sau pentru boi, dar nu pentru oameni.

— E un aristocrat, un ultim exemplar şi sub modestia lui se ascunde o mândrie de păun, totuşi e foarte bun la inimă, ca şi tine, tată!

— Mă îndoiesc de generozitatea lui, zise Henry. Nu neg inteligenţa lui, dar nu trebuie să te încrezi prea mult în aparenţe, Mary.

— Dar e foarte prevenitor şi găsesc frumos din partea lui să-şi dea atâta osteneală.

— În primul rând, zise Henry, va trebui ca mâine dimineaţă să deschidem uşa camerei cenuşii. La 11 va vorbi cu Sir Walter şi apoi va vizita desigur camera. Dacă

chemăm nişte oameni din sat să ne ajute, cred că o vom putea deschide până la prânz.

Sir Walter luă toate dispoziţiile necesare.

— Nu ştiu ce vor spune autorităţile, făcu el.

— Ce să spună! N-au decât să se bucure că în sfârşit s-a găsit o explicaţie.

— Ar fi prea frumos ca să fie adevărat.

— Asta-i şi părerea mea, dar împărtăşesc opinia lui Mary că bătrânul ştie mai mult decât lasă să se vadă.

— Adică cum?

— Vom vedea. Eu în orice caz îi voi da tot concursul.

La 11 punct, a doua zi, apăru oaspetele, sprijinit într-un baston şi îmbrăcat după

o modă de mult uitată. Părea gata de luptă şi nu dovedi nici cea mai mică slăbiciune ascultând povestirea lui Sir Walter asupra camerei cenuşii. Părea în orice caz că ştie tot atâtea cât şi Sir Walter.

— Noi cunoaştem cinci victime, zise el, şi nu mai încape nicio îndoială că toate au murit în acelaşi fel.

— Patru victime, domnule Mannetti.

— Uitaţi de bătrâna d-voastră mătuşă, care a petrecut Crăciunul la Chadlauds şi a fost găsită moartă pe podea. Colonelul Vane n-a uitat însă, căci se pare că aţi povestit şi cazul acesta, pe lângă cel al sorei Fonester.

— Eu n-am pus în legătură moartea mătuşii mele cu celelalte, şi nimeni altul.

— În orice caz nu a murit nici de bătrâneţe, nici fiindcă mâncase prea mult. Şi ea a fost victima unui asasinat.

— Vorbiţi de asasinat?

— Dacă nu mă înşel „asasinat“, acesta-i singurul cuvânt.

— Mă scuzaţi, dar e de neconceput cum asasinul care a făptuit cele trei omoruri de anul trecut să fie acelaşi care a ucis acum 60 de ani pe mătuşa mea.

— Totuşi e cu putinţă. Voi avea de altfel plăcerea să v-o dovedesc.