Plecară. Furtuna vâjâia afară şi din camera cenuşie se răspândea în coridor murmurul evlavios al preotului.
VII
CEI PATRU LA LUCRU
În ciuda furtunii, Sir Walter nu se trezi decât când servitorul deschidea ferestrele.
Poruncise să fie trezit la şase.
— Ce face d-l May?
— Masters vrea să ştie dacă să-l trezească sau nu!
— Nu, dacă e în camera lui, da, dacă e încă în camera cenuşie.
— Sir Walter, şovăi servitorul, nimeni nu vrea să deschidă uşa.
— Tată, se auzi glasul lui Mary, d-l May n-a ieşit încă din camera cenuşie.
— Vin îndată, zise el, şi se îmbrăcă în grabă. Mary era foarte tulburată.
— La două noaptea, totul mergea bine, căci am ascultat şi Masters la fel. Glasul lui May se auzea clar şi lămurit.
Palid, cu faţa îngrijorată, intendentul stătea în faţa camerei cenuşii.
— Am strigat, dar în cameră e o linişte de moarte. S-a sfârșit cu el, ştiu!
— Poate că nu e înăuntru, răspunse Sir Walter.
Apoi împinse uşa şi intră înăuntru. Lumina ardea încă. Pe măsuţă se vedea Biblia deschisă la epistola Sfântului Pavel. Preotul zăcea pe podea. Căzuse pe partea dreaptă şi cu toate că stiharul părea în dezordine, chipul lui oglindea o deplină
linişte sufletească. Obrazul său se odihnea pe o pernă de picioare ca şi cum ar fi avut intenţia să doarmă pe jos. Pe cap purta încă potcapul. Ochii erau larg deschişi.
Patima şi vitalitatea dispăruseră de pe chipul său. Arăta mult mai tânăr şi trăsăturile sale erau nemişcate. Cu toate acestea, May era mort. Inima încetase să mai bată şi corpul era rece. Camera nu suferise nici cea mai mică neorânduială. Ca şi în celelalte cazuri, moartea venise pe furiş, fără a-şi înspăimânta victima.
Masters îl strigă pe Camter şi pe cameristul lui Sir Walter care şedea în prag.
Acesta din urmă refuză să intre sau să atingă mortul. Fred însă sosi şi amândoi transportară cadavrul preotului în camera sa. Într-o clipă toată casa ştia ce se întâmplase.
Panica şi isteria se abătură asupra servitorimii care fugea de casă ca de ciumă.
Mary plecă de lângă tatăl său spre a linişti spiritele, spunându-le că cu toate cele ce se întâmplaseră, nu mai era acum niciun motiv de teamă.
— Dacă ar fi fost un duh rău atunci n-ar fi avut nicio putere asupra d-lui May,
care era un sfânt. Liniştiţi-vă şi nu vă fie teamă. Nu-i nicio stafie. Dacă ar fi fost vreun diavol ar fi trebuit să se supună preotului. Vasăzică în odaie există o primejdie naturală, pe care nu o poate descoperi decât cel ce intră înăuntru. Peste două ceasuri poliţiştii de la Scotland Yard, vor fi aici, şi fiţi siguri că vor descoperi adevărul. Trebuie să staţi aici până la sosirea lor. Dacă fugiţi veţi fi aduşi îndărăt.
Vă rog, pregătiţi dejunul şi fiţi cuminţi. Nu-i frumos din partea voastră să vă părăsiţi stăpânul tocmai acum când este lovit de nenorocire.
Începură să fie mai încrezători şi menajera se alie părerilor lui Mary. Apoi Mary se duse în bibliotecă la tatăl său. Un servitor fusese trimis după doctor şi deoarece Mannering era absent, trebuia să meargă până la New Abbot. Mary îl rugă pe Masters să exercite influenţa sa asupra personalului şi-i povesti ce făcuse ea.
— Slavă Domnului, că sunteţi atât de energică, Mistress Mary. Vorbiţi lui Sir Walter şi încercaţi să-i daţi să bea ceva alcool. A primit un şoc groaznic.
Sir Walter era într-adevăr nimicit şi în grija ei pentru el, uita de propria sa durere.
Mary povestea mai târziu că în cursul acestui lanţ de groaznice întâmplări, fusese mereu silită să-şi concentreze întreaga voinţă pentru lucruri secundare, uitând astfel propriul său chin sufletesc.
De-abia acum Sir Walter deveni conştient de greşeala care costase viaţa lui Septimus May. Era zăpăcit, năucit şi cu totul cufundat în gândurile sale. În starea sa, nu mai putea fi stăpân pe sine şi într-o uitare egoistă spuse lucruri pe care el însuşi le-ar fi condamnat dacă le-ar fi auzit din gura altora.
— Întâmplarea aceasta a distrus teoriile lui May şi ale mele. De ce l-am crezut?
De ce m-am lăsat convins?
— Nu-ţi mai face idei acum!
— Ai putea să zici: „Nu ţi-am spus eu?“ Dar n-ai să faci asta, nu-i aşa? Aveai dreptate, când voiai să-l reţii pe nefericitul acesta aseară, de pe drumul nebunesc pe care apucase. Moartea lui nu e de niciun folos cerului. Recunoscând asta, suntem la capătul credinţei noastre.
— Duhurile rele nu ar fi avut nicio putere asupra lui, dacă mai există un Dumnezeu sincer! zise Mary.
— Atunci este altceva. Dacă nu-i duh, atunci e un om. Un diavol omenesc – pe care-l vor descoperi poliţiştii. Mă vor întreba de ce am sacrificat încă o viaţă. Ironia sorţii, ca tocmai eu care sunt atât de credincios, dintr-o nebunie superstiţioasă… dar ce vor zice autorităţile? Sunt pregătit să sufăr pedeapsa, Mary. Nimic din ce poate îndura un om, nu poate egala ruşinea şi bănuiala pe care le simt asupra mea.
— Nu vorbi astfel. Nu-i demn de tine. Nimeni nu are dreptul să-ţi ceară
socoteală de părerile tale. Mulţi s-ar fi lăsat convinşi ieri de d-l May şi nici astăzi nu ar recunoaşte adevărul, ci ar spune că May e fericit, căci a murit fără dureri. Trebuie să ne gândim la el tot aşa ca la Tom. Nici eu nu vreau să fiu tristă. Sunt necăjită doar că nu ne putem explica misterul.
— Dar autorităţile vor găsi motivul, vor prinde ucigaşul şi mă vor dispreţui pentru că am ascultat spusele unui posedat. May era posedat, să ştii!
— Avea ceva convingător, care mă vrăjea şi pe mine, când îl ascultam.
