Între timp detectivii desfăşurară cercetările lor pe un plan mult mai larg şi mai sistematic. Niciunul din locatari nu scăpă de întrebările lor şi nu se dădură înapoi să

culeagă informaţii despre fiecare din ei. Cercetară şi pe cunoscuţii lui Tom May, şi viaţa lui, căutând toate posibilităţile care ar fi putut duce la moartea lui, dar nicio urmă nu apăru să-i ajute în activitatea lor. Şi nici relaţiile lui Tom, nici alte presupuneri pe care le făcură, nu le permise să capete cel mai mic indiciu.

Printre invitaţii din seara morţii lui Tom, numai Ernst Travers şi soţia lui îl cunoscuseră pe May mai devreme, iar în mijlocul personalului, Tom îşi creiase o mare simpatie. Toţi servitorii erau oameni cumsecade care trebuiră să fie scoşi de sub orice suspiciune. Frith trebuia să recunoască, cu tot numărul impresionant al servitorilor, că niciunul dintre ei nu se purtase rău cu vreunul din membrii familiei.

Oamenii aceştia erau tăcuţi, şi plini de rezervă şi iubire pentru stăpânul lor. Cei mai mulţi erau în serviciul familiei Lennox din tată-n fiu. Sir Henry Lennox a cărui iubire pentru Mary era bine cunoscută, fusese scos de sub orice bănuială. Nu era nevoie de prea multă pricepere psihologică spre a-şi da seama de caracterul său cinstit. Acelaşi lucru pentru doctorul Mannering, a cărui apariţie imprudentă în noaptea ultimă, fusese remarcată.

Trei săptămâni durară străduinţele lor înfrigurate. Nu lăsară, în adevăratul înţeles al cuvântului, nicio piatră necercetată. În urma raportului lor, în care-şi mărturisiseră cinstit insuccesul, o comisie se formă care invită spre depoziţii pe numiţii Sir Walter, fiica sa, Henry Lennox şi doctorul Mannering. Fură trataţi cu simpatie şi cu amabilitate, dar ancheta nu putea merge mai departe decât fusese împinsă.

Lumea îşi văzu de treburile ei. Alte probleme şi alte senzaţii umplură coloanele ziarelor şi în sfârșit sosi ziua când Sir Walter putu să citească gazeta de dimineaţă

fără a găsi înăuntru numele de Chadlauds.

*

Câţiva arhitecţi veniră şi cercetară camera, iar autorităţile permise câtorva societăţi spiritiste să ţină şedinţe, dar Sir Walter refuza intrarea.

Nimănui însă nu-i apăru vreo fantomă.

În cele din urmă Sir Walter primi permisiunea să părăsească Anglia, fiind rugat să sigileze camera. Lanţul de nenorociri se terminase în sfârșit şi Sir Walter se grăbi să plece împreună cu fiica sa în călătorie. Hotărî să urmeze indicaţiile date de autorităţi şi în timpul absenţei sale să zidească uşa şi fereastra camerei cenuşii.

Personalul îşi recăpătase de mult voioşia şi siguranţa, iar unii erau chiar mândri de a fi jucat un rol într-o afacere devenită celebră. Deşi nimeni nu se temea să stea în casă, Sir Walter ştia prea bine că niciunul dintre ei nu va îndrăzni să se apropie de camera blestemată în timpul absenţei sale.

IX

SIGNOR VERGILIO MANNETTI

Sir Walter alesese ca ţintă a călătoriei Florenţa în speranţa că Mary va găsi acolo distracţia şi animaţia necesare pentru a şterge amintirea dureroasă a ultimelor întâmplări. Despre fericire şi mulţumire nu putea fi încă vorba.

Într-o seară stăteau în piaţa Michel Angelo şi priveau asupra Florenţei care se întindea stacojie la picioarele lor. Soarele însângerat arunca ultimele sale raze asupra acoperişurilor şi turnurilor. Sir Walter se simţea calm şi mulţumit căci aştepta pe prietenii săi Ernst şi Nelly Travers, şi Mary se bucura pentru el. Nu îl prea stingherea şi lăsa să hoinărească după placul ei, căci muzica şi artele nu însemnau nimic pentru el în timp ce asupra tinerei femei ele exercitau o binefăcătoare influenţă. Nimeni nu o ghidase, în studiile ei, dar cu o perseverenţă

rară, Mary nu încetă până nu avu sentimentul de a fi pătruns în imensitatea lucrurilor pe care voia să le înveţe.

Muzica avea o influenţă extrem de liniştitoare asupra ei. În sunetele ei, îşi retrăia scurta ei poveste de iubire şi din când în când ruga pe tatăl ei să asiste la câte un concert.

În timp ce Mary era ocupată să gonească trecutul, Sir Walter rareori reuşea să

scape de amintirile triste şi de gândurile sale întunecate. Ţinea să nu sufere misterele şi gândul că Chadlauds trebuia să păstreze veşnic o taină atât de adâncă, îl făcea să se hotărască a nu-l mai vedea niciodată. Totuşi din ce se apropia primăvara, cu atât mai puternică se ridica în sufletul său nostalgia după locul său natal şi după

viaţa tihnită de acolo. Apoi, din nou reveneau gândurile amare şi ideea plecării într-acolo i se părea nesuferită. Totuşi Mary îl cunoştea prea bine pe tatăl său, şi în seara aceea, îi propuse să se întoarcă amândoi în patrie.

— Mai e timp pentru asta, zise el. Nu sunt atât de bătrân ca să nu mai am ce învăţa şi ar fi păcat să pierdem prilejul de a cunoaşte bine un astfel de loc. Pentru mine arta nu înseamnă mare lucru, dar pentru viitorul tău constituie un câştig important. Eu sunt un burghez, dar acum e prea târziu.

— Pentru mine e o lume nouă, tată, care pentru o femeie nefericită ca mine a avut meritul nu numai de a-mi fi atras gândurile dar şi de a-mi fi alinat suferinţele.

Nu ştiu cum, dar muzica şi tablourile acestea minunate ale atâtor maeştri morţi

mi-au schimbat părerile asupra morţii lui Tom. Când ascult o muzică frumoasă, Tom îmi e mai aproape şi-mi vine mai lesne să mă gândesc la el ca altădată.

— Dumnezeu să binecuvânteze arta, dacă-i aşa. Stăm în faţa ei ca nişte copii, şi eu voi rămâne totdeauna copil în faţa ei, dar tu vei primi balsamul. Să dea Dumnezeu ca toată viaţa să o înţelegi.

— Toată viaţa, asigură ea. Am să-i mulţumesc atâta, încât niciodată nu voi mai putea trăi fără ea.

— Ce-ai văzut astăzi? întrebă el.

— Am fost în palatul Pitti. Am văzut altarul lui Fra Bartolomeo şi picturile lui Tizian. Să vii mâine cu mine să-ţi arăt câteva tablouri splendide. Sunt sigură că nu ai să te plictiseşti. Există şi un peisaj de Rubens, vechi şi înnegrit, care aminteşte pădurea din Chadlauds.

A doua zi, Sir Walter îşi dărui dimineaţa fiicei sale, care-i arătă o sumedenie de tablouri. Ici şi colo, Sir Walter prinse să admire chipurile eternizate de atâţia artişti celebri. Acolo se întâmplă un lucru atât de neînsemnat, încât peste un ceas îl uitară, dar de care-şi aduseră mai târziu aminte cu mult interes. Se despărţiseră câteva clipe şi Sir Walter se opri în faţa unui portret, care purta pe rama sa un blazon, care-l interesa mai mult decât tabloul în sine: era un cap auriu de taur pe un fond roşu.

Inscripţia heraldică era îngălbenită de vreme şi tocită, dar lui Sir Walter i se părea ciudat de familiară. Poate că o mai văzuse undeva. I-o arătă îndată lui Mary, care nu-şi amintea nici ea unde o văzuse. Bucuros că fiica sa se interesa de ceea ce-i arăta, Sir Walter zise:

— Acum trebuie să mă înveţi ceea ce ştii tu.

— Asta-i ca şi cum un orb ar conduce un olog, răspunse ea surâzând. Voi căuta câteva tablouri, care să-ţi placă. Chestia-i că noi nu ştim ce vrem.

— Nu interesează: principalul este dragostea pentru artă. Când va veni Ernst se va ţine numai de excursii cu automobilul, şi de aceea trebuie să ne folosim de vremea aceasta. Nu-i plac tablourile şi va rămâne mirat când va auzi că eu m-am interesat de ele.

— Să încercăm să-l câştigăm şi pe el.

— Exclus. Ernst nu se pricepe deloc în pictură sau în muzică. Arta este pentru el ceva neomenesc.

— Bietul Travers!

— Nu-l mai plânge, Mary, căci viaţa lui e destul de uşoară.

— Eu am ajuns la concluzia că viaţa fără artă este cu neputinţă.

Ernst şi Nelly sosiră în curând şi marea lor distracţie era să facă excursii cu maşina prin frumoasele împrejurimi. Mary care se obişnuise acum cu alte distracţii nu mai putea să participe din toată inima la bucuria lor. Ei crezură că e încă tristă şi se hotărâră să o „consoleze“. Ernst Travers îi căuta chiar un soţ.

— Ea fuge din realitate în lumea muzicii şi a tablourilor, bune pentru un suflet

sănătos.

Două săptămâni rămaseră împreună şi Mary observă ce bine făcea această

societate tatălui său. Se înţelegeau bine şi aveau aceleaşi idei şi aceleaşi gusturi.

Ernst credea că un popor care atârnă, ca italienii, de recolta, vinul şi de industria mătăsii, avea sânge feminin în vine. Îşi închipuia că le cunoaşte limba, cu toate că

nu putea nici să o vorbească, nici să o scrie.

— Noi care am fost crescuţi la Oxford şi la Eton am învăţat destulă latinească

pentru a înţelege limba italiană, căci ei nu sunt decât urmaşii vechilor Romani.

Nelly Travers spunea aceleaşi prostii ca şi soţul ei, şi Mary îşi dădea seama acum cât de ridicoli şi anonimi erau aceşti oameni în străinătate. Îşi arătau atât de făţiş

neştiinţa şi meschinăria, încât Mary fu fericită să scape de ei, oprindu-se câtva timp cu Sir Walter la lacul Como, în timp ce soţii Travers se întorceau în Anglia, după ce aveau să viziteze teatrul războiului cel mare din Franţa.