Totuşi Mary trebui să renunţe la intenţia ei de a vizita lacurile, căci în Milano, până unde-i însoţiseră soţii Travers, primiră o scrisoare care le grăbi întoarcerea.

Era de la un italian care plecase din Roma la Londra ca să-i viziteze, fără să ştie că

Sir Walter se afla pe continent. Expeditorul se afla încă la Londra şi spunea că-i va aştepta dacă Sir Walter îi permite. Scrisoarea conţinea o veste deosebit de importantă, deoarece expeditorul ei era în curent cu misterul din Chadlauds, şi se declara în stare să-l clarifice, dacă i se oferea prilejul. Sir Walter era contrariat de a scurta călătoria, dar fu uşurat când Mary îi spuse:

— Ar fi o prostie să mai aşteptăm. Ştirea e foarte importantă şi pot vedea Como şi altădată, dacă există o posibilitate reală de a lămuri taina din Chadlauds.

— Henry trebuie să ne găsească la Managgio.

— Şi lui îi va părea bine dacă se va da totul la iveală. Trebuia să plec joi din Londra, dar mai bine să ne aştepte la Chadlauds.

— Nu mai trăiesc decât pentru dezvăluirea secretului, mărturisi Sir Walter şi mi-aş da întreaga mea avere spre a lămuri pricina morţii lui Tom. Scrisoarea conţine precizări înfiorătoare şi nu înţeleg ce-l îndreptăţeşte pe omul acesta să vorbească de o crimă. Cuvântul acesta nu poate însemna pentru el altceva decât pentru noi. Scrie foarte bine englezeşte, pare educat, delicat şi mi-a devenit simpatic. Exprimarea sa are ceva de modă veche, ceva cavaleresc. Tinerii de astăzi nu mai scriu astfel.

Scrisoarea era plină de o amabilitate latină, şi nu era lipsită nici de umorul englezesc pe care însă Mary şi Sir Walter nu erau dispuşi a-l savura.

Hotel Claridge, 9 Aprilie 1922

Prea stimate domnule Lennox,

Ca toată lumea, m-am interesat şi eu grozav de minunateleîntâmplări care s-au petrecut sub acoperişul castelului Chadlauds.

Ziarele italiene nu au publicat prea multe amănunte dar am citit ziarul

Times, căci sunt obişnuit cu limba engleză din ţara d-voastră.

Aveam de gând să mă pun în legătură cu dumneata, când – lumea aajuns atât de mică în ziua de azi! – am avut prilejul să cunosc pe unuldin prietenii d-voastră. Cu ocazia unei recepţii la misiunea engleză dinRoma am cunoscut pe colonelul Vane, şi deşi nu sunt un tovarăş preaplăcut pentru cei tineri, totuşi îi plăcea să vorbească cu cineva în limbaţării sale. Nu-i nevoie să spun că el nu a amintit nimic despre tragediade la Chadlauds, dar într-o conversaţie asupra spionajului şi altechestii părea să cunoască foarte bine felul în care murise PeterHardcastle. Deoarece mă interesa această chestiune l-am întrebatdacă crede că se va afla vreodată adevărul asupra camerei cenuşii.

Spre mirarea mea îmi povesti că fusese de faţă la moartea căpitanuluiMay, ginerele d-voastră. Atunci mi-am adus aminte că citisem în Timesşi numele lui.

Colonelul Vane m-a poftit să prânzesc cu el şi mi-a povestit multeamănunte importante. I-am promis discreţie absolută, totuşi l-am făcutatent că voi încerca să intru în contact cu d-voastră. E puţin probabilca ceva, din ceea ce vă voi spune, să aibă vreo influenţă asupra cazuluişi poate că-mi lipseşte posibilitatea de a vă servi, dar totuşi, lucrurilemici au uneori urmări mari, şi cu toate că trecutul nu mai poate fischimbat, rămâne însă viitorul. Şi când putem judeca drept trecutul,atunci putem dezlega mai uşor enigma viitorului.

Dacă voi putea să vă ajut a citi clar în trecut, poate că voi izbuti să

vă aduc şi liniştea necesară viitorului. Dacă-mi va fi dat capresupunerile mele să fie verificate, evident mă voi pune la dispoziţiad-voastră. Într-un cuvânt – s-a petrecut o crimă înfricoşătoare, care vamai fi urmată şi de altele. Nu pot preciza nimic, dar cred că puterearăspunzătoare de aceste crime, subsistă încă după cercetările poliţiei,aşa încât primejdia rămâne atâta timp cât forţa ucigaşă nu-i nimicită.

Vă scriu din dorinţa de a vă ajuta să limpeziţi acest mister, totuşi vă

rog să nu aveţi prea mare nădejde. Un lucru-i sigur: dacă există vreunom pe lume care să posede cheia suferinţelor d-voastră, acela sunt eu.

Trăiesc în speranţa de a putea scăpa lumea de o astfel de teamă, şidacă-mi reuşeşte atunci voi simţi cea mai mare satisfacţie din viaţamea, totuşi, nu vă pot făgădui nimic.

Chiar dacă am găsit urma cea adevărată, vă rog să-mi lăsaţi mieiniţiativa. Poate că e cu neputinţă de a găsi o soluţie. Poate că preotulMay avea dreptate că trebuie să elibereze un duh ascuns acolo, cupreţul vieţii sale. Totuşi, în ce mă priveşte sunt de altă părere. Dacă amdreptate, se va vedea că tot ceea ce depăşeşte spiritul şi raţiunea

umană trebuie îndepărtat.

Am venit în Anglia şi am fost la Chadlauds. Spre marea meadezamăgire am aflat că sunteţi plecat. V-am scris la Milano cum mi-aspus intendentul d-voastră. Dacă sosiţi curând vă aştept, dacă nu,poate că să ne întâlnim în Italia. Aş ţine totuşi să ne vedem aici, căcimai înainte de a vedea cu ochii mei camera cenuşie nu pot întreprindenimic.

Vă rog să primiţi, d-voastră şi d-na May, asigurarea compătimiriimele pentru nenorocirile care v-au lovit.

Până aud, ceva despre d-voastră, rămân la Londra la HotelClaridge.

Cu cele mai distinse sentimente, al d-voastră,Vergilio Mannetti

Deşi în urma acestei scrisori, Sir Walter nu avea prea multe speranţe, răspunsese îndată că va fi în Anglia săptămâna viitoare şi-l invită pe Mannetti la Chadlauds. Îi mulţumi, dar îşi exprimă categoric neîncrederea pentru titlul de crimă pe care-l acordase Mannetti evenimentelor din Chadlauds. Mary citi însă printre rânduri, şi văzu că Mannetti era mult mai sigur decât voia să pară.

— Camera cenuşie are ceva italienesc în ea. Tavanul a fost modelat în Italia.

— Toate tavanele din castel însă. Poate că are cunoştinţă de vreo casă cu un secret asemănător.

— În tavan nu se poate ascunde niciun criminal.

De-abia acum îşi dădu Sir Walter seama cât dorise Chadlauds-ul, în ciuda suferinţelor şi groazei din ultima vreme. Într-o seară de mai ajunseră la Chadlauds şi urările de bun sosit al personalului îl impresionară foarte mult. Henry sosise şi el şi era curios să citească scrisoarea italianului. Apoi se plimbă cu Mary prin parc găsind-o foarte schimbată. Vorbea mai rar şi nu râdea deloc, dar povesti unele despre ea şi despre viaţa ei.

— M-am temut să nu fii supărat că nu pot călători dar cred că motivul îţi este şi ţie foarte aproape. Am oarecare nădejde. Tata mai puţin. Totuşi speranţa mea e legată de spaimă, căci Mannetti vorbeşte de o crimă monstruoasă.

— Cred că e o teorie neverosimilă. Dar povesteşte-mi ce-ai mai făcut. Cum îţi merge?

— Foarte bine. Să vii şi tu odată în Italia şi-am să-ţi arăt multe lucruri frumoase.

— Şi eu aş vrea, căci sunt teribil de neînvăţat. Îmi place arta şi-aş vrea să o înţeleg.

— Ai înclinaţie pentru asta. Nu mai scrii?

— Nimic de valoare.

Mary începu să-şi exercite din nou vraja ei asupra lui Henry, dar acesta nu-şi mai

făcea speranţe. Ştia ce însemnase Tom pentru ea şi gândea pe bună dreptate că

Mary nu se va mai căsători niciodată. Atras de zgomotul vocilor apăru Prinţ, bătrânul copoi al lui Sir Walter şi se gudură pe lângă Mary. Era slab ca o umbră şi neputincios.

— Ar trebui împuşcat, săracul. Nu-i frumos să-l mai lăsăm să trăiască, dar Masters n-a vrut să facă nimic până nu se întoarce Sir Walter.

— Spune-i tatii. Cred că i-ar fi plăcut să fi fost omorât înainte de sosirea lui.

— Masters nu a vrut să facă nimic fără ordinul expres al unchiului Walter.

Câteva scrisori îl aşteptau. Una de la colonelul Vane, în care povestea întâlnirea cu Mannetti şi alta chiar de la acesta, prin care mulţumea de invitaţie şi-şi anunţa vizita pe luni.

În ziua fixată, Sir Walter întimpină personal la gară pe oaspetele său. La prima vedere se sperie cât de bătrân era acesta. Fusese înalt pe vremuri, dar acum era gheboşat şi avea nevoie de ajutor. Mannetti avea o aparenţă foarte distinsă, era ras şi brun, cu pielea plină de zbârcituri, fără a avea totuşi nimic dintr-o mumie. Părul era încă des şi alb ca zăpada, ochii îşi păstrau nu numai vioiciunea, dar Mannetti afirma că sub lentilele groase ale ochelarilor îşi păstraseră toată agerimea. Chipul său exprima spirit şi umor. Avea 80 de ani, dar era foarte vioi şi plin de interes pentru orice. Bătrânul era un zelos observator al vieţii omeneşti, din care înţelegea mai mult decât înşişi actorii ei.

— N-am muncit nicio lecuţă toată viaţa mea, mărturisi el, căci m-am născut cu o linguriţă de argint în gură. Eram foarte leneş şi singura mea ocupaţie era contemplaţia. Ar fi trebuit să scriu o carte, dar tot ceea ce aş fi scris a spus-o atât de bine contele Gobineau, încât n-aş fi fost decât o repetiţie. Vă rog să mă credeţi însă

că dacă aş fi fost silit să-mi câştig existenţa, aş fi ieşit bine la capăt, căci mă pricep la multe.

— Cunoaşteţi Anglia, d-le Mannetti?

— Veţi înţelege iubirea mea pentru această ţară când vă voi spune că am fost căsătorit cu o englezoaică. Cei doi feciori ai mei au sânge englezesc în vine, originar din Somerset.