— Ar fi trebuit să te sprijin în loc să fiu de partea lui.
— Acum ştie totul şi e lângă Tom. Trebuie să ne gândim că sunt fericiţi şi că
acolo sentimentele celor rămaşi în viaţă nu au importanţă.
— Cine trăieşte, şi cine-i mort? Nici asta nu ştim. Autorităţile au cerut să facă ele cercetări speciale, şi din moment în moment Hardcastle poate să respire şi să
trăiască – dacă au dreptate.
— Ce spui tu? zise Mary fixându-l cu privirea. Sir Walter părea că-şi pierde minţile.
— Spun, că n-au vrut să recunoască moartea lui Hardcastle, şi Henry cu Mannering l-au transportat la Londra. Poate că s-a reîntors la viaţă! De ce nu? Nu era nicio probă vizibilă. S-a mai auzit de stări de transă şi de moarte aparentă, care pot înşela chiar pe cei mai buni medici. Nu s-au mai îngropat oameni vii? Poate că
am fi putut să-l înviem pe May dacă am fi ştiut şi noi cum.
— Atunci… zise Mary cu ochii holbaţi, şi tăcu.
De-abia acum Sir Walter îşi dădu seama ce făcuse.
— Iartă-mă Doamne. Nu, Mary, asta nu! E o prostie, o nebunie, mi-a venit aşa!
Să nu-ţi închipui că eu le dau mai multă crezare decât Henry sau Mannering. Henry a văzut destui morţi şi nu se poate înşela. Tom era mort şi iubirea ta a simţit la fel.
Exclus să fie vreo greşeală.
— Voi încerca să nu mă mai gândesc la asta, zise ea cu toată stăpânirea de sine de care era în stare. Dar dacă Hardcastle trăieşte să ştii că am să înnebunesc.
— Nu trăieşte. Mannering ar fi ştiut cu siguranţă până acum.
— Totuşi e posibil şi atunci va fi readus la viaţă şi d-l May.
— E grotesc, şi mai înspăimântător decât însăşi moartea. Goneşte gândurile astea din jurul tău, draga mea.
— Cât mai avem de suferit până vom şti adevărul? Nu, n-am să înnebunesc, dar trebuie să ştiu totul astăzi încă. Până atunci nu mai pot nici mânca, nici dormi şi dacă nu-mi vor spune, să ştii că am să mor.
— Asta-i îngrozitor, strigă Sir Walter îngălbenindu-se. Eu care mă credeam atât de tare, sunt aşa de slab încât îmi uit propria mea fată şi vorbesc despre lucruri care trebuiau să-i rămână ascunse. Poţi fi răzbunată, Mary, căci din clipa aceasta sunt un om zdrobit. Încrederea în mine a dispărut. Orice aş fi suferit, dar ca să te uit pe tine, şi să te rănesc aşa cum am făcut…
— Nu vorbi astfel, tată, suntem încă împreună. Du-te în camera ta şi odihneşte-te. Uite, nu mai sufăr. Nu putem schimba trecutul, şi cine ar mai vrea când crede într-o viaţă viitoare, chiar dacă mi-ar sta în putinţă nu l-aş mai aduce pe Tom înapoi.
Îl consolă şi-l duse în odaia lui. Aştepta detectivii şi cu toate că ei nu-i puteau spune nimic despre Hardcastle, nădăjduia să-i vină în curând vreo ştire.
Când veni doctorul, un prieten al lui Mannering, nu putu decât să constate moartea, şi cu toate că ştia despre speranţele celor din Londra, era sigur de sine.
— Dacă omul acesta nu-i mort, atunci n-am văzut în viaţa mea niciun mort.
Petele morţii se şi cunosc, şi ele nu apar niciodată la un om viu! Despre ceilalţi care au murit aici nu pot spune nimic, dar în cazul acesta moartea-i sigură şi peste 24 de ore orice profan o va vedea. Uite cum stau lucrurile: cei din Londra au citit un articol senzaţional apărut în „Deutsche medizinischen Wochen schrift“, despre cazul unei femei intoxicate cu morfină şi care fusese luată drept moartă. Nu mai dădea niciun semn de viaţă, pulsul nu mai bătea şi respiraţia nu era perceptibilă. Şi totuşi trăia fără oxigen, lucru care până acum era socotit cu neputinţă.
Deoarece nu exista nicio dovadă de moartea ei, doctorii i-au mişcat picioarele şi pieptul, până când după câteva ceasuri femeia a început să respire. După 24 de ore îşi recăpătase conştiinţa şi vorbirea. S-a stabilit că otrava împreună cu aerul rece al nopţii i-au amorţit nervii şi au adus trupul într-o stare vecină cu somnul, în care cerinţele lui erau minime.
Cazul acesta a trezit speranţe la Londra, şi ca să ne facem datoria vom duce cadavrul într-o cameră încălzită şi vom încerca toate mijloacele de reînsufleţire.
Doctorul tocmai începuse operaţiile sale când sosiră cei patru detectivi. Erau toţi poliţişti vestiţi şi şeful lor, un domn cărunt, asculta cu atenţie istorisirea evenimentelor scurse de la sosirea lui Peter Hardcastle. Sir Walter personal dădu această relatare, şi inspectorul Frith, care-l văzu cât era de tulburat, făcea tot posibilul să-i facă istorisirea cât mai uşoară.
Poliţiştii veniseră fără vreun plan preconceput şi se interesau serios, căci ştiau că
oficialitatea ţinea foarte mult la luminarea acestui caz. Ca Hardcastle, om de o celebritate mondială să moară în aşa fel, fusese o surpriză nu numai pentru colegii lui, dar pentru întreg publicul care urmărea cu simpatie succesele sale.
Noii veniţi aveau puţine speranţe pentru viaţa lui Hardcastle, iar după ce auziră
ultima catastrofă şi văzură cadavrul lui May, părăsiră orice fel de speranţe.
Sir Walter se linişti cu venirea poliţiştilor. Comparând aceste anchete cu cele anterioare, ultima i se păru foarte simplă. Făcu o limpede dare de seamă a cazului, îşi mărturisi marea sa greşeală şi răspunse prompt la toate întrebările.
— Nu pot să-mi explic îngăduinţa pe care am avut-o faţă de d-l May, zise el. Îmi pare rău şi regret adânc ce s-a întâmplat, dar sunt gata să-mi expun motivele când va veni vremea. Şi ceilalţi l-au auzit, dar cu toată împotrivirea fiicei mele m-a convins şi l-am crezut. Îmi închipuiam că era singura explicaţie posibilă. Ar fi trebuit să
cunoaşteţi şi puterea lui de convingere spre a înţelege aceasta. Pe drept sau pe nedrept, m-a adus în situaţia de faţă şi sunt gata dacă-i nevoie să dau toate relaţiile.
Atât ştiu că amândoi am făcut o greşeală grozavă. Acum sunt convins că totul se
datoreşte unei puteri omeneşti şi nădăjduiesc ca providenţa să vă dea posibilitatea s-o descoperiţi. Primejdia subsistă încă şi nu-i nevoie să vă fac atenţi.
Inspectorul Frith îi răspunse cu mai multă umanitate decât Sir Walter l-ar fi crezut capabil. Era un om format şi se bucura de multă stimă în meseria lui.
— Nu avem timp de pierdut, zise el. Poate că-i bine să credeţi că lucrurile se conduc după legi naturale şi nu după alte chestii cu patru dimensiuni. Asta-i treaba dumitale şi sunt sigur că la o cercetare viitoare vă veţi putea explica, indiferent cât de groaznică a fost întâmplarea. Ziceţi că Hardcastle a fost dus la Londra. Dacă e în aceeaşi stare ca d-l May, atunci sunt puţine speranţe. Trebuie să luăm totul de la cap, deşi ne putem folosi de osteneala şi de insuccesul său. Mi-aţi spus tot despre el, dar cine l-a găsit?
— Nepotul meu, Henry Lennox.
— Tot el l-a găsit şi pe căpitanul May?
