Acum erau căsătoriţi de şase luni şi Mary şedea mână în mână cu Tom în faţa căminului. El era în concediu şi peste o zi două trebuia să se întoarcă pe vas în Plymouth. Socrul său îi promisese că va vizita crucişătorul, deşi până atunci nu se interesase deloc de marină. Totdeauna neamul Lennox-ilor fuseseră ofiţeri sau preoţi.
Partida de biliard continuă şi Henry ajunse la egalitate cu unchiul său la 80 de puncte, terminând partida cu o serie de 15. Apoi jucară Ernst Travers cu soţia lui, vechi prieteni ai lui Sir Walter. Travers era din Suttolk şi fusese şeful clasei lui Sir
Walter la Eton. De atunci rămăseseră buni prieteni şi nu trecea vreun an fără ca ei să
se viziteze reciproc.
Sir Travers era un bogătaş înalt şi lat în spate, arăta cu cei 65 de ani ai săi ca un pădurar. Soţia lui cu zece ani mai tânără era iubitoare de plăceri, dar după părerea ei îşi făcuse datoria cu vârf şi îndesat, prin cei doi băieţi şi o fată pe care-i dăruise lui Travers. Erau nişte oameni comuni dar plăcuţi care trăiau numai între cei de teapa lor. Războiul ce-i mai aşezase puţin prin pierderea fiului lor cel mai mic.
Nelly Travers câştigase partida, la care de altfel avusese 80 de puncte înainte.
Apoi Tom May invită la biliard pe o doamnă tânără, o adevărată Diana, care nu trăia decât pentru sport şi care era invitată împreună cu unchiul ei Felix Fayre Michell.
Millicent Michell refuză mulţumind.
— Am vânat azi şase prepeliţe, un iepure şi doi fazani, şi asta-mi ajunge, zise ea.
Bărbaţii care se aflau acolo erau toţi bogaţi, aparţinând aceleiaşi clase sociale, dar niciunul nu era destul de inteligent ca să-şi fi creat o situaţie în lume, în afara celei moştenite de la strămoşii lor. Dacă ar fi fost vreunul dintre ei nevoit să-şi câştige singur existenţa, nu ar fi ajuns cu siguranţă decât la o situaţie extrem de modestă.
Doar cel mai tânăr dintre ei putea oarecum să ajungă vestit prin volumaşul său de poezii de război.
Şi totuşi asupra acestor oameni comuni avea să se abată o întâmplare extraordinară şi unică în felul ei. Soarta care până atunci lăsase să li se scurgă viaţa fără niciun accident, avea să-i lovească pe toţi peste 12 ore. Aveau de suferit o întâmplare atât de neasemuită şi nemaiauzită, care avea să străbată nu numai la rudele, prietenii şi cunoscuţii lor, dar avea să intereseze lumea întreagă.
Cei mai mulţi nu făceau decât să se apropie de grozava taină dar şi asupra lor cădea o rază din strania întâmplare. E uşor de prezis atitudinea şi părerile pe care oamenii loviţi de această întâmplare le-au luat, dar nu se putea ridiculiza spaima, uimirea şi interpretările lor naive. Nici ceilalţi mai inteligenţi şi obişnuiţi cu enigmele omeneşti nu ar fi fost capabili de mai mult într-un asemenea caz.
Dacă cel care vorbise primul ar fi ştiut câtă spaimă şi întristare va pricinui forma sa, desigur că ar fi renunţat la ea.
Femeile se retrăseseră, iar bărbaţii admirau Whley-ul lui Sir Walter. Acesta aprinse o ţigară de foi şi se adresă ginerelui său:
— Mâine-i slujbă la biserică, Tom. Ai uitat? Odinioară mergeai de două ori pe săptămână la biserică.
— Lasă că are Mary grijă!
— Şi tu Henry?
— N-am să uit, unchiule.
Sir Walter îşi iubea mult nepotul, a cărui durere o înţelese şi în care vedea un demn urmaş. De altfel, deşi se cunoşteau de abia de o săptămână, Tom şi Henry deveniseră buni prieteni.
— Mai vrea cineva un păhărel de whisky? întrebă Sir Walter ridicându-se.
Totdeauna obişnuia să se retragă în camera lui la orele 12 punct. Astăzi însă
despărţirea se tărăgăna. Tom May spuse:
— Mi se pare că Fayre Michell nu a auzit povestea sfântului şi Mr. Travers ar mai bea bucuros ceva, tată! A muncit cât zece azi.
— Habar nu aveam de prezenţa unei fantome în casa asta, zise Fayre Michell.
Supranaturalul mă interesează foarte mult. Dacă nu te opreşte ceva…
— Cum, exista o stafie aici, Walter? întrebă Ernst Travers. Nu mi-ai povestit niciodată nimic.
— Mofturi, făcu un ofiţer destul de tânăr înaintat în război colonel.
— Eu nu aprob această atitudine, Vane. Poate că stafia noastră-i un moft, poate că nici nu există. Asta-i şi impresia mea, dar orice generalizare e falsă. Nu ai dreptul să spui că toate spiritele sunt mofturi, căci nu o poţi dovedi, iar faptele vorbesc împotriva dumitale!
— Scuzele mele, răspunse Vane. Nu ştiam că credeţi.
— Cred cu tărie.
— Şi eu, se amestecă Travers, şi soţia mea, care a văzut odată spiritul unui prieten.
— Spiritismul nu are nimic comun cu stafiile, zise Fayre Michell, un om slab cu pârul cărunt. Era înalt, svelt şi fusese veteran în război.
— Ca un creştin ce sunt, luă cuvântul Sir Walter, cred în duhurile celor morţi, dar că ei ar voi să se întoarcă la noi, sau să ducă pe alţi oameni în lumea lor, asta-i o credinţă nelegiuită. Nu cred că există medii care să ne poată pune în legătură cu lumea cealaltă. Sunt toţi nişte şarlatani. Dar cine poate tăgădui din apariţia şi recunoaşterea spiritului celor decedaţi? Ginerele meu vă poate istorisi un caz. Un om pe care-l cunoştea, voia să călătorească cu vaporul Lusitania. Cel mai bun prieten al lui, mort în lupta de la Marna, i-a apărut noaptea şi l-a prevenit. Nu a auzit vreun cuvânt, dar a primit un semn formal să renunţe la călătorie. Aşa-i Tom?
— Chiar aşa. Şi Jack Thwarton, acesta era numele prietenului meu, povesti totul amicilor cu care voi să facă această călătorie. Trei i-au urmat sfatul, iar un al patrulea a plecat şi s-a înecat.
— Adevărat că duhurile morţilor apar uneori, zise Ernst Travers, dar nu la pofta noastră, şi fără să se apuce să mişte mobilele. Nu le putem telefona, şi nici nu putem întrebuinţa pe alţii drept mesageri. Astfel de idei degradează viaţa de apoi. Cum să
credem că duhurile noastre îşi păstrează înfăţişarea şi calităţile lor omeneşti după
moarte?
— Şi năluca din casa dumitale, Sir Walter? întreabă Fayre Michell. Mai toate casele vechi au astfel de poveşti. E o fantomă a familiei? Şi într-adevăr există?
Apare doar într-un loc anumit al casei sau al grădinii? Nu întreb din curiozitate. E
