Doar cel mai tânăr dintre ei putea oarecum să ajungă vestit prin volumaşul său de poezii de război.

Şi totuşi asupra acestor oameni comuni avea să se abată o întâmplare extraordinară şi unică în felul ei. Soarta care până atunci lăsase să li se scurgă viaţa fără niciun accident, avea să-i lovească pe toţi peste 12 ore. Aveau de suferit o întâmplare atât de neasemuită şi nemaiauzită, care avea să străbată nu numai la rudele, prietenii şi cunoscuţii lor, dar avea să intereseze lumea întreagă.

Cei mai mulţi nu făceau decât să se apropie de grozava taină dar şi asupra lor cădea o rază din strania întâmplare. E uşor de prezis atitudinea şi părerile pe care oamenii loviţi de această întâmplare le-au luat, dar nu se putea ridiculiza spaima, uimirea şi interpretările lor naive. Nici ceilalţi mai inteligenţi şi obişnuiţi cu enigmele omeneşti nu ar fi fost capabili de mai mult într-un asemenea caz.

Dacă cel care vorbise primul ar fi ştiut câtă spaimă şi întristare va pricinui forma sa, desigur că ar fi renunţat la ea.

Femeile se retrăseseră, iar bărbaţii admirau Whley-ul lui Sir Walter. Acesta aprinse o ţigară de foi şi se adresă ginerelui său:

— Mâine-i slujbă la biserică, Tom. Ai uitat? Odinioară mergeai de două ori pe săptămână la biserică.

— Lasă că are Mary grijă!

— Şi tu Henry?

— N-am să uit, unchiule.

Sir Walter îşi iubea mult nepotul, a cărui durere o înţelese şi în care vedea un demn urmaş. De altfel, deşi se cunoşteau de abia de o săptămână, Tom şi Henry deveniseră buni prieteni.

— Mai vrea cineva un păhărel de whisky? întrebă Sir Walter ridicându-se.

Totdeauna obişnuia să se retragă în camera lui la orele 12 punct. Astăzi însă

despărţirea se tărăgăna. Tom May spuse:

— Mi se pare că Fayre Michell nu a auzit povestea sfântului şi Mr. Travers ar mai bea bucuros ceva, tată! A muncit cât zece azi.

— Habar nu aveam de prezenţa unei fantome în casa asta, zise Fayre Michell.

Supranaturalul mă interesează foarte mult. Dacă nu te opreşte ceva…

— Cum, exista o stafie aici, Walter? întrebă Ernst Travers. Nu mi-ai povestit niciodată nimic.

— Mofturi, făcu un ofiţer destul de tânăr înaintat în război colonel.

— Eu nu aprob această atitudine, Vane. Poate că stafia noastră-i un moft, poate că nici nu există. Asta-i şi impresia mea, dar orice generalizare e falsă. Nu ai dreptul să spui că toate spiritele sunt mofturi, căci nu o poţi dovedi, iar faptele vorbesc împotriva dumitale!

— Scuzele mele, răspunse Vane. Nu ştiam că credeţi.

— Cred cu tărie.

— Şi eu, se amestecă Travers, şi soţia mea, care a văzut odată spiritul unui prieten.

— Spiritismul nu are nimic comun cu stafiile, zise Fayre Michell, un om slab cu pârul cărunt. Era înalt, svelt şi fusese veteran în război.

— Ca un creştin ce sunt, luă cuvântul Sir Walter, cred în duhurile celor morţi, dar că ei ar voi să se întoarcă la noi, sau să ducă pe alţi oameni în lumea lor, asta-i o credinţă nelegiuită. Nu cred că există medii care să ne poată pune în legătură cu lumea cealaltă. Sunt toţi nişte şarlatani. Dar cine poate tăgădui din apariţia şi recunoaşterea spiritului celor decedaţi? Ginerele meu vă poate istorisi un caz. Un om pe care-l cunoştea, voia să călătorească cu vaporul Lusitania. Cel mai bun prieten al lui, mort în lupta de la Marna, i-a apărut noaptea şi l-a prevenit. Nu a auzit vreun cuvânt, dar a primit un semn formal să renunţe la călătorie. Aşa-i Tom?

— Chiar aşa. Şi Jack Thwarton, acesta era numele prietenului meu, povesti totul amicilor cu care voi să facă această călătorie. Trei i-au urmat sfatul, iar un al patrulea a plecat şi s-a înecat.

— Adevărat că duhurile morţilor apar uneori, zise Ernst Travers, dar nu la pofta noastră, şi fără să se apuce să mişte mobilele. Nu le putem telefona, şi nici nu putem întrebuinţa pe alţii drept mesageri. Astfel de idei degradează viaţa de apoi. Cum să

credem că duhurile noastre îşi păstrează înfăţişarea şi calităţile lor omeneşti după

moarte?

— Şi năluca din casa dumitale, Sir Walter? întreabă Fayre Michell. Mai toate casele vechi au astfel de poveşti. E o fantomă a familiei? Şi într-adevăr există?

Apare doar într-un loc anumit al casei sau al grădinii? Nu întreb din curiozitate. E

un lucru foarte interesant, dacă-l iei cum trebuie, de pildă aşa cum se procedează în

societatea spiritistă ai cărui membru sunt.

— Nu pot afirma că avem o nălucă aici, zise Sir Walter. Toate casele vechi au astfel de legende, şi într-o cameră sau într-un coridor sunt lucruri misterioase. Casa aceasta a fost clădită pe vremea Tudorilor şi de atunci mereu mărită şi renovată.

Ultima cameră de pe coridorul cel lung are o reputaţie proastă, deşi cât ştiu eu nimic nu a apărut acolo, nici tatălui nici bunicului meu. E o cameră de dormit, pe care v-o pot arăta dacă doriţi. O întâmplare foarte tristă s-a petrecut acolo acum vreo 12 ani, doi ani după moartea soţiei mele, când Mary era încă un copil.

— Dacă lucrurile astea te întristează atunci mai bine renunţăm, observă Ernst Travers.

— M-au întristat mult pe vremuri, dar acum totul aparţine trecutului şi pot vorbi liniştit. Totuşi trebuie să vă povestesc un fapt întâmplat pe vremea tatălui meu, care nu are nicio legătură cu celălalt fapt dar care aparţine totuşi poveștii, ca să spun astfel. În camera cenuşie s-a întâmplat un caz de moarte. Printr-o pornire nejustificată nu găzduiam niciodată musafiri în acea cameră, care cât îşi amintea tatăl meu servise totdeauna drept cameră de vechituri. Dar cu prilejul unui Crăciun, când casa era plină de invitaţi, sosi o soră a tatei, o femeie curioasă care făcea totdeauna contrariul de ce se putea aştepta. Nu luase niciodată parte la o petrecere în familie, dar acum sosi cu credinţa, că acesta era ultimul ei Crăciun şi că voia să-l petreacă lângă fratele ei, şeful familiei. Puşi în încurcătură de această surpriză, ai casei, după dorinţa expresă a energicei bătrâne hotărâră s-o găzduiască în camera cenuşie. Seara venise la culcare şi a doua zi dimineaţa fu găsită moartă. Tocmai voise să se aşeze în pat când a surprins-o moartea. Mătuşa mea avea 68 de ani, era după o călătorie obositoare şi în plus cinase mai mult decât copios. Camerista era în afară de orice bănuială şi doctorul nu văzu nimic extraordinar în această moarte subită. Acum 12 ani, Mary căpătase o aprindere la plămâni, şi ne trebuia urgent o îngrijitoare, căci bona ei, Jane Bond, care şi acum mai trăieşte la noi, nu putea veghea zi şi noapte. Astfel sosi la Chadlauds, „Sora Fonester“. Era slăbuţă dar vrednică şi simpatică. Voia să aibă odaia de dormit cât mai aproape de cea a pacientei, de aceea refuză camera ce i-o dădusem.

— De ce nu alături? întrebase arătând camera cenuşie. La spusele mele că odaia avea o reputaţie proastă întrebă: Cum are reputaţie proastă? Nu e sănătoasă?

I-am spus că se zice că odaia are o influenţă rea, şi că are strigoi. Nimeni n-a văzut nici n-a auzit ceva, dar eu nu-mi luam răspunderea de a găzdui acolo pe cineva fără a-l încunoştiinţa despre reputaţia camerei.

— Nu mă tem de stafii, Sir Walter, râse ea, şi ţin neapărat să rămân în camera asta. Trebuie să fiu cât mai aproape de camera pacientului.

Servitorii fură anunţaţi şi aranjară camera care de fapt este foarte drăguţă. Totuşi eu aveam un sentiment neplăcut pe care însă l-am subordonat grijii pentru Mary, precum şi dispreţului făţiş, pe care Sora Fonester îl arăta pentru superstiţiile mele.

Odaia cenuşie este o cameră mare, comodă, cu o fereastră spre răsărit. Sora era încântată şi continuă să glumească asupra temerilor mele.

— Sper că după plecarea mea, nu veţi mai spune că odaia aceasta e umblată, zise ea.

Mary se simţise de la început atrasă către ea şi prezenţa sorei părea să-i facă bine.

Cum eu nu mă depărtam de patul fetiţei, mi-am putut da seama de îndemânarea sorei Fonester.

Spre seară copilul adormise şi Jane Bond trebuia să preia veghea de la opt înainte. Sora se retrase şi dădu porunca să fie trezită la şapte dimineaţa, şi chiar mai devreme dacă ar fi fost nevoie. Am mers la culcare târziu, pe la orele două noaptea şi nu m-am trezit decât la glasul servitorului, ale cărui spuse mă făcură îndată să sar din pat. Sora Fonester fusese trezită la şapte fără să dea vreun răspuns. Uşa era zăvorită pe dinăuntru şi camerista nu putuse intra. Menajera şi Jane Bond strigară şi fără a obţine vreun răspuns. Atunci au venit la mine.

Am dispus ca să se forţeze uşa. Între timp sosi doctorul Mannering, cel care a fost azi la vânătoare cu noi, şi care îngrijea de Mary. Îi povestii ce se întâmplase.

Vizită întâi fetița, apoi se întoarse tocmai când reuşisem să forţăm uşa. Mannering şi menajera, d-na Forbes, intrară în camera, iar noi ceilalţi râmaserăm afară.

Doctorul mă chemă înăuntru, Sora Fonester zăcea în pat şi părea trează deşi dormea somnul de moarte. Ochii erau ficşi, dar corpul se răcise de mult. Mannering declară că moartea survenise de câteva ore. Afară de o paloare firească de altfel, nu era niciun alt semn de moarte. Expresia feţei arăta uimire, dar mie mi se păru că

arăta chiar aşa cum fusese în clipa când îmi urase noapte bună.

În odaie toate erau la locul lor. Fereastra era deschisă, perdelele trase şi lumina soarelui inunda camera. Biata fiinţă murise fără niciun zgomot, căci în liniştea nopţii, Jane Bond ar fi auzit orice sunet suspect. Nu-mi venea să cred că ne aflam în faţa unui cadavru, dar trebuii să mă obişnuiesc cu această idee, căci toate încercările de reînsufleţire rămaseră fără rezultat. Evident că au avut loc cercetări şi Mannering a chemat un prieten din Plymouth care le-a condus. Raportul care rezultă, contribui la mărirea tainei căci nicio cauză naturală nu putea explica moartea. Viaţa părăsise corpul acela fără vreo pricină vizibilă. Nu era nici urmă de otravă, iar informaţiile luate arătau că fusese mult iubită de colegele ei. În zadar căutară doctorii o cauză