— Ba ai auzit. Toţi am auzit. De altfel misiunea mi se potriveşte mai bine mie.

Eu voi fi stăpânul castelului şi e datoria mea să lămuresc această poveste cu stafii. E

ridicol să ţii încuiată o astfel de cameră, şi mi-e ruşine de unchiul Walter.

— Sigur că-i o prostie, dar eu sunt foarte pornit acum. De abia aştept să mă

întâlnesc cu o stafie, nădăjduind că există în realitate. Te rog foarte mult să mă laşi pe mine. Eu am fost primul care am avut această idee. De altfel nici nu cred în lucruri supranaturale.

Continuară convorbirea în sala de biliard. Tonul devenise violent, căci amândoi erau foarte hotărâţi. Henry era şovăit în părerile lui, în timp ce Tom se afirma ca absolut necredincios.

— E o prostie când se afirmă că marinarii sunt superstiţioşi. Eu unul, în orice caz nu sunt. Viaţa este un fenomen chimic, fără niciun fel de hocus-pocus. Totul e organic. Viaţa depinde de materie şi când procesul chimic încetează, organismul moare. Când omul a încetat de a respira, a murit, şi totul s-a terminat.

— Ce spui atunci despre germenul vital? Biologii nu pot nărui teoria vieţii.

— Biologii mai tineri nu cred în teoria germenului vital, care ar fi nemuritor. E o simplă teorie care n-a putut fi dovedită. Când moare cineva, germenul vital nu părăseşte corpul, ci moarte şi el împreună cu inima, cu inteligenţa şi cu tot ceea ce aparţinea acelui individ.

— Şi asta-i tot o teorie nedovedită. Noi habar n-avem ce-i viaţa, şi nici nu putem s-o vrem pe cale artificială.

— Totuşi, prin analogie, obiectă Tom. Viaţa-i viaţă, şi o ciupercă-i tot atât de vie ca o scrumbie, o urzică, tot atât de vie ca un stejar, şi un stejar tot atât de viu ca tine.

Ce devine germenele vital al unei stridii pe care ai înghiţit-o?

— Vasăzică nu crezi într-o viaţă dincolo de moarte?

— Asta-i doar o presupunere, Henry? Cine n-ar vrea să creadă! Dacă am fi însă

siguri de viaţa de apoi, cum s-ar mai schimba viaţa aici pe pământ. Dar eu am impresia că oamenii care afirmă căci cred cu tărie în viaţa de dincolo, sunt tot atât de legaţi de viaţa de pe pământ, ca şi mine, care nu cred.

— Asta se înţelege de la sine. Tu nu poţi şti ce le pretinde credinţa lor?

— Şi de ce să cred? Fiindcă niciunul nu cugetă mai adânc asupra acestor lucruri.

Când se duc la biserică se găsesc într-o stare de visare cu privire la viaţa lor viitoare şi când se întorc acasă au uitat totul.

Lennox aduse din nou discuţia la punctul de plecare.

— Deoarece nu crezi în duhuri, în timp ce eu doar mă îndoiesc, mie mi se cuvine dreptul de a dormi în camera cenuşie. Stafiile urăsc oamenii care nu cred în ele.

Poate că, cu mine se vor purta bine, în timp ce cu tine s-ar putea să fie rele.

— Asta şi vreau, râse Tom. Vreau să discut cu stafia şi să-i spun cât de ridicolă

este.

— Oricum, în camera cenuşie a murit o femeie fără nicio cauză vizibilă.

— Poate că a murit din motive pe care încă nu le-am cunoscut.

— Tu eşti însurat, încercă Henry un nou argument. Pe mine n-ar avea cine să mă

plângă.

— Prostii!

— Oricum, ştii bine că Mary n-ar fi de părerea ta.

— Asta-i adevărat, dar ea nu va afla decât mâine. Ea doarme în camera ei din copilărie şi ar fi prea neliniştită să mă ştie alături, în camera cenuşie. Nu mă crede prost, căci nimeni nu ţine la viaţă mai mult ca mine. Dar eu sunt convins că totul nu-i decât o nerozie şi tu la fel. Amândoi ştim că nici umbră de vreo putere supranaturală nu există în camera cenuşie şi sunt sigur că n-ai putea rezista ispitei de a dormi acolo, dacă ai ştii că te aşteaptă ceva periculos. Eşti mult mai prudent, ca mine, de aceea te rog să cedezi.

Lennox declară că nu se temea de vreo primejdie personală. Pendula bătu ceasul douăsprezece. Tom făcu o propunere.

— Fiindcă eşti aşa de perseverent, hai să tragem la sorţi. Câștigătorul va dormi în camera cenuşie. Asta-i cea mai bună soluţie.

Henry primi. Traseră la sorţi şi Tom câştigă. Henry părea indispus. Tom îl consolă:

— Mai bine aşa, dragul meu. Eşti prea nervos şi obosit. Pe deasupra mai eşti şi poet. Eu n-am nervi, dorm orişiunde. Dacă dorm bine într-un submarin cu atât mai uşor îmi va fi să dorm într-o cameră frumoasă, chiar dacă-i vrăjită. Împrumută-mi doar revolverul.

Henry tăcu şi Tom se ridică.

— Sunt mort de oboseală, continuă el. Doar fantoma reginei Elisabeta a Angliei

ar putea să mă mai trezească.

— Te rog să mă crezi, că nu vreau să-ţi mai pun piedici, căci ai câştigat la sorţi.

Dar, te rog nu râde, am o presimţire că-i mai bine să laşi totul baltă. Nu sunt nervos cum sunt ceilalţi. Fireşte, nu mai am intenţia să dorm acolo, dar te rog foarte mult ca nici tu să n-o faci.

— De ce?

— Nu poţi face nimic împotriva presimţirilor. Am impresia că-i mai sigur să nu facem nimic. Nu-ţi pot explica prin cuvinte. E o simplă presimţire.

— În ce sens?

— Nu pot şti, dar te rog să renunţi.

— Te-ai fi dus dacă ai fi câştigat la sorţi?

— Probabil.

— Asta înseamnă că presimţirea n-a venit decât fiindcă am câştigat eu. Vrei să

mă înspăimânţi!

— Nu, dar e o deosebire dacă te duci tu sau eu. Nu sunt sentimental, dar cunoşti trecutul meu. Ştii că am iubit-o pe Mary din toată inima. Ea n-a ştiut nimic, şi poate că nici eu nu mi-am dat seama. Totul a trecut însă şi acum nimeni nu vă doreşte mai multă fericire ca mine, şi tocmai de aceea trebuie să mă înţelegi. Odată cu sfârșitul iubirii mele şi viaţa mea a luat altă direcţie. Eu nu mai pun prea mult preţ pe viaţă şi dacă mi s-ar întâmpla ceva, n-ar fi mare pagubă. Cu tine e altceva. De ce să înfrunţi fără rost un pericol, fie real fie închipuit. Repet: când spun asta mă gândesc la Mary.

— Dar eu nu văd nicio primejdie.

— Da, dar ascultă-mă. Nici eu nu vedeam, dar acum n-o mai pot nega. Îţi spun serios, şi-ţi jur pe viaţa mea că e ceva necurat. Nu susţin că ar fi mâna vreunei puteri supraomeneşti, dar am impresia din ce în ce mai puternică a unui mare pericol ce se apropie.