— Arată-ne odaia, tată, zise May. Mary m-a dus odată acolo şi mi s-a părut că-i cea mai frumoasă din tot castelul.
— E adevărat, zise Henry. Mary crede că ar trebui să-i spunem nu camera cenuşie, ci camera roză.
— Cine vrea, să poftească, spuse Sir Walter. O vom vedea în drum spre camerele noastre. Ia cheia Henry. Vezi că e în biroul meu şi are o tăbliţă cu inscripţia: „Camera cenuşie“.
II
PROBA
Ernst Travers, Felix Fayre Michell, Tom May şi colonelul Vane urmară pe Sir Walter pe coridorul care ţinea cât castelul, de-a lungul camerelor de dormit.
Merseră până la capăt, unde Sir Walter luă o lanternă care spânzura în faţa uşii.
— Nu-i lumină în această cameră, explică el, deşi eu am instalat şi aici lumina electrică. Tata însă s-a împotrivit.
Henry aduse cheia, uşa se deschise şi lumina năvăli înăuntru. Camera avea tavanul sculptat şi pereţi tapetaţi în culoarea argintului, cu trandafiri mari roşii. O
fereastră mare se deschidea spre răsărit şi una mai mică spre sud. Sub fereastra cea mare era o bancă sculptată, pe peretele opus era un cămin, câteva scaune de asemenea sculptate şi într-un colţ o duzină de tablouri îngrămădite unul peste altul.
Două scrinuri masive şi un lavoar frumos completau mobilierul. Un pat sculptat, baldachin spaniol, se afla în mijloc. Podeaua era acoperită cu un covor gros cenuşiu, iar pe unul din scrinuri se găsea o statuetă înfăţişând panoul lui Praxiteles. Camera făcea o impresie foarte agreabilă. Nimic întunecat sau misterios nu părea să se ascundă acolo.
— Vă puteţi închipui o încăpere mai fermecătoare? zise Fayre Michell.
— Walter, de ce ascunzi aici atâtea lucruri frumoase? Trebuie să fie şi foarte valoroase în acelaşi timp, făcu la rândul său Travers.
— Asta mi-am spus şi eu de multe ori, răspunse proprietarul. De fapt sunt foarte preţioase. Lordul Bulsover mi-a oferit o mie de lire sterline pentru aceste două
scaune, dar nu socotesc frumos să vând ceea ce am moştenit. Bunicul meu avea o pasiune pentru mobile şi obişnuia să colecţioneze antichităţi de pe continent, în special din Spania.
— Zău, e păcat să ţii încuiate atâtea lucruri frumoase, unchiule, zise Henry.
Mary ar lua bucuroasă câteva din ele.
— Ai să faci ce vrei când vei fi capul familiei. Atunci vei putea să arunci şi coarnele, pieile şi armele mele, pe care ştiu că nu le poţi suferi. Ai răbdare, Henry.
Şi acum să mergem la culcare. E aproape miezul nopţii.
Tom îi aminti scopul vizitei lor.
— E nemaiauzit să creezi o astfel de reputaţie celei mai frumoase camere, şi apoi
să încui, zise el. Tată, tu te-ai obişnuit cu ideea asta, deşi ştii că totul e o prostiei. Lui Mary îi place foarte mult camera asta. Îţi fac o propunere. Lasă-mă să dorm aici noaptea asta şi dacă mâine sunt teafăr, poţi s-o foloseşti din nou fără teamă. Tu singur ai spus că nu crezi să poată face vreun rău cuiva. Lasă-mă să dorm aici.
— Nu, Tom, în niciun caz, refuză Sir Walter. E prea târziu ca să-ţi mai argumentez, dar nu mi-ar plăcea aşa ceva. Apoi părăsi camera urmat de ceilalţi.
Henry puse lanterna la loc şi primi de la unchiul său cheia.
— Du-o în biroul meu. Nu vreau să mai cobor pentru atâta lucru. Toţi se îndreptară spre camerele lor afară de Lennox şi May, care coborau tăcuţi scările.
Când ajunseră destul de departe spre a nu fi auzit, Henry începu:
— Ascultă, Tom, mi-ai dat o idee. Am să înnoptez în camera cenuşie. Mâine voi povesti totul unchiului şi vom spulbera orice superstiţie.
— Foarte bine, amice, numai că trebuie să schimbi puţin planul. Eu am să dorm acolo pentru că eu am avut primul ideea asta.
— Nu se poate. Nu ţi-am dat voie.
— Eu n-am auzit, nimic.
— Ba ai auzit. Toţi am auzit. De altfel misiunea mi se potriveşte mai bine mie.
Eu voi fi stăpânul castelului şi e datoria mea să lămuresc această poveste cu stafii. E
ridicol să ţii încuiată o astfel de cameră, şi mi-e ruşine de unchiul Walter.
— Sigur că-i o prostie, dar eu sunt foarte pornit acum. De abia aştept să mă
întâlnesc cu o stafie, nădăjduind că există în realitate. Te rog foarte mult să mă laşi pe mine. Eu am fost primul care am avut această idee. De altfel nici nu cred în lucruri supranaturale.
Continuară convorbirea în sala de biliard. Tonul devenise violent, căci amândoi erau foarte hotărâţi. Henry era şovăit în părerile lui, în timp ce Tom se afirma ca absolut necredincios.
— E o prostie când se afirmă că marinarii sunt superstiţioşi. Eu unul, în orice caz nu sunt. Viaţa este un fenomen chimic, fără niciun fel de hocus-pocus. Totul e organic. Viaţa depinde de materie şi când procesul chimic încetează, organismul moare. Când omul a încetat de a respira, a murit, şi totul s-a terminat.
— Ce spui atunci despre germenul vital? Biologii nu pot nărui teoria vieţii.
— Biologii mai tineri nu cred în teoria germenului vital, care ar fi nemuritor. E o simplă teorie care n-a putut fi dovedită. Când moare cineva, germenul vital nu părăseşte corpul, ci moarte şi el împreună cu inima, cu inteligenţa şi cu tot ceea ce aparţinea acelui individ.
— Şi asta-i tot o teorie nedovedită. Noi habar n-avem ce-i viaţa, şi nici nu putem s-o vrem pe cale artificială.
