nu arăta nici urmă de spaimă, ci doar o uimire extremă. Ochii erau deschişi şi privirea tulbure. Moartea lui Tom nu mai putea fi pusă la îndoială. Nici Mary nu putu tăgădui această siguranţă şi încercând să-l îmbrăţişeze, leşină. Afară se auzeau paşi şi şoapte. Era una din acele tragice situaţii în care fiecare ar vrea să ajute cu ceva.
Sir Walter împărţi ordine şi ceru să fie imediat executate. Apoi împreună cu Travers o duseră pe Mary în camera ei, unde o lăsară în grija lui Jane Bond. Sir Walter pofti apoi pe toată lumea în sufragerie.
— Nu puteţi să faceţi nimic, zise el, doar Vane îmi va ajuta. Ginerele meu a murit. Ce s-a întâmplat veţi afla mai târziu. Am nevoie de Vane fiindcă-i un om voinic. Trebuie să-l…
— Mort! şoptiră invitaţii şi se îmbulziră pe scară. Căpitanul fu dus în camera sa.
Mortul avea o poziţie chinuită dar Masters îi asigură că doctorul va şti să-l îndrepte.
Henry se grăbise spre doctorul Mannering. Îşi luă automobilul şi într-o jumătate de oră amândoi fură înapoi.
Invitaţii a căror adunare se întrerupse atât de brusc, se plimbau şoptind pe terasă.
Încă nu aflaseră niciun amănunt şi mulţi se gândeau dacă nu ar fi mai nimerit să
plece chiar în ziua aceea decât să mai aştepte. De fapt le-ar fi plăcut să plece, dar faptul că era Duminică le îngreuna plecarea. Unii voind să fumeze, se refugiară spre a nu fi observaţi în cuprinsul parcului.
Ernst Travers li se alătură şi le spuse totul. Era de părere ca toţi să-mi amâne plecarea cu o zi.
— Sir Walter se ţine foarte bine şi va prânzi cu noi. Mary e foarte nenorocită, ceea ce e şi firesc. Ce lovitură groaznică. Când te gândești că un om atât de tânăr şi de viguros a trebuit să moară!
— Putem face ceva pentru ei? întrebă Millicent Fayre Michell.
— Nimic. Absolut nimic. Cel mult aş vrea să mergem toţi la biserică. Ne mai trece timpul şi facem o plăcere lui sir Walter.
Propunerea fu primită, căci toţi erau trişti şi amărâţi. Unii erau puţin iritaţi că un astfel de eveniment venise să le tulbure existenţa. Compătimeau pe cei care sufereau, dar se jeleau şi pe ei înşişi. Descopereau că teama devenise corporală şi se mirau de puterea acestui nou sentiment.
— Pare aproape cu neputinţă, zise Felix Fayre Michell.
— E prea îngrozitor. Nu pot să înţeleg, se plânse nepoata sa, care nu se tulbura prea mult pentru alţii şi pentru care întâmplarea avea să formeze o bună istorisire pentru alte saloane. De altfel ea nu cunoştea pe nimeni mai de aproape la Chadlauds unde venise pentru prima dată. Unchiul pomeni şi alte cazuri analoage şi încercă să
arate înţelesul psihic al acestei tragedii. Se ascultau din lipsă de alte ocupaţii. Toţi aveau sentimentul unui gol imens. Toţi păreau că au primit câte o măciucă în cap şi astfel drumul la biserică li se părea singura scăpare. Colonelul Vane îi ajunse şi
merse cu ei. El le dădu noi amănunte, sfârșind prin a spune că pentru el moartea nu mai înseamnă nimic, atât de des o văzuse.
— Suntem atât de străini de această întâmplare, se plânse Miles Handford, mare proprietar şi sportiv.
— Slavă Domnului, răspunse altul.
Ernst Travers apăru, cu cravata neagră, joben şi mănuşi negre.
— Dacă mergeţi cu mine vă arăt un drum direct peste câmp, care e mai scurt cu o jumătate de milă. L-am vestit pe Sir Walter că mergem la biserică. Ne-a oferit automobilul dar fiind aşa frumos mai bine să mergem pe jos. El este cu totul zdrobit.
Miles Handford şi Fayre Michell se alăturară grupului care se îndrepta spre biserică.
— Un măgar bătrân, zise Handford. Un om serios nu s-ar mai fi gândit la toate aceste fleacuri în faţa unei astfel de tragedii. Bine că nu-l voi mai întâlni curând.
— E caraghios cum mergem toţi la biserică şi asta numai din cauza lui, mârâi Fayre Michell.
— Nici eu nu merg. Am nevoie de o diversiune, zise Handford, dar o doamnă îl rugă să meargă cu ea şi el n-avu ce face.
— E o tristă împrejurare, continuă el tare, care dovedeşte că în ziua de azi cei tineri nu mai au niciun fel de respect faţă de bătrâni, cum era pe vremuri. Dacă mie nu mi-ar fi îngăduit socrul ceva, îndată dorinţa mea nici n-ar mai fi existat.
— Sir Walter s-a exprimat foarte lămurit, se amestecă Felix. Toţi am auzit, numai zăpăcitul acela, Dumnezeu să-l ierte, n-a ascultat şi s-a jucat cu focul.
— Ce egoism. Câtă tristeţe a adus peste ai lui şi peste noi. Toţi trebuie să ne schimbăm planurile acum. Toate sunt cu dosul sus, inima unei femei e zdrobită, şi numai din pricina unei neascultări copilăreşti. Aşa ceva nu se putea întâmpla în Yorkshire. Devonshire e un ţinut cu oameni netrebnici.
— Educaţia marinărească şi disciplina ar fi trebuit să împiedice lucrul acesta.
— A mai auzit cineva de un marinar nedisciplinat, afară de Nelson?
— Lasă că a ispăşit destul sărmanul, îl compătimi Millicent.
— Toţi am ispăşit, zise domnul din Yorkshire, dovada durerea şi mâhnirea pe care trebuie să le îndurăm fără nicio vină.
— În orice caz, eu nu merg la biserică. Mă duc să-mi potolesc nervii şi să fumez o ţigară, zise Fayre Michell.
Se auziră dangăte de clopote, şi un mic turn deveni vizibil. În curând clopotele se opriră. Travers ajunsese la biserică şi probabil dusese vestea morţii.
— Ce om, zise Handford, sunt sigur că Sir Walter nu i-a spus să facă asta. Numai firea lui teatrală l-a îndemnat. Dac-aş fi eu preot aici…
Pe drumul spre castel, doctorul Mannering ascultă povestea lui Henry, cu tristeţe şi interes.
— Fac prinsoare că va fi la fel ca şi cu sora Fonester care era perfect sănătoasă.
Când mă gândesc că ieri încă am vânat alături, şi că-i admiram chipul şi îndemânarea. Ce face biata Mary?
— Destul de rău, dar se stăpâneşte.
